19 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU SE FACE PE STĂPÂNUL ÎN CASA ALTUIA…

1 mai 2013 р. | Categorie: Noutăţi

Nu numai în fostele imperii în componenţa cărora s-a aflat Ucraina, ci şi printre oamenii care trăiesc alături de noi sunt moştenitori ai multor bunuri luate cu hapca. Într-o perioadă, când îi întâlneam pe colegi şi cunoscuţi întorcându-se cu coşuri de căpşune, cireşe, mere, de la parcelele lor din suburbiile oraşului, regretam că am refuzat să iau câţiva ari de pământ pe acolo. În anii când am început să lucrez la „Zorile Bucovinei”, era simplu să primeşti o mică parcelă la Roşa, Roşa-Stâncă sau Horecea Urbană. Însă regretul a trecut în părere de bine, după o întâlnire cu o româncă autohtonă de la Roşa-Stâncă. O vizitasem cu dorinţa de a găsi dovezi că Cernăuţiul este înconjurat de români şi a scrie despre o păstrătoare a tradiţiilor noastre de demult. Descendentă dintr-o veche familie de români care nu s-au clintit din acel loc, doamna mi-a mărturisit în treacăt că spre sfârşitul vieţii tatăl ei a sădit o livadă de nuci, meri şi cireşi, ca să-l pomenească cu o vorbă de mulţumire copiii şi nepoţii. Copacii s-au prins, au crescut şi dau rod frumos, numai că nici ea, nici copiii, nici nepoţii ei n-au gustat din poamele livezii. Grădina şi livada de la părinţi au fost crâmpoţite în mai multe părţi şi împărţite unor orăşeni, printre care şi intelectuali cunoscuţi în cercurile noastre. Fosta moştenitoare nu le purta pică, ba chiar le adăpostea uneltele de muncă şi avea grijă să nu se bage hoţii prin grădinile noilor stăpâni. Înţelegea că nu ei sunt vinovaţii, că, oricum, n-ar fi avut parte din averea părinţilor sub dominaţia statului socialist ce le făcea parte „dreaptă” la toţi. Dar undeva în adâncul inimii nu se putea să nu simtă obida şi să privească cu ochi buni cum alţii se înfruptă din pământul ei.

Astăzi, în Ucraina, exceptându-i pe comunişti, trecutul sovietic cu tot cea fost rău şi bun în el, mai ales, expansiunea rusească cu fabuloasa-i putere de asimilare sunt renegate, blamate vehement nu numai de forţele de opoziţie, ci şi de cele aflate la guvernare. Însă, în pofida antipatiei afişate demonstrativ faţă de lucoarea de la Kremlin, mentalitatea totalitaristă, spiritul intoleranţei şi alte năravuri rele moştenite de la ocupanţi au rămas adânc infiltrate în sferele înalte ale politicii tânărului stat suveran, dând roade în stil naţional ucrainean.

Există, totuşi, politicieni (foarte puţini), care încearcă să se detaşeze de ideologia ultranaţionalistă, îndrăznind să dea glas la adevăruri incomode pentru multă lume – atât din sferele înalte, cât şi de mai jos. Un fel de „cioară albă” chiar şi printre colegii din opoziţie pare a fi parlamentarul Ghennadi Moskal. Mulţi, cărora nu le convine poziţia lui Ghennadi Moskal, susţin că el e pus pe glume şi nu trebuie luat în serios. Dar ar fi mai bine ca recomandările, constatările şi avertizările sale să fie luate în seamă, mai ales de cei care pledează cu trup şi suflet pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Or, acest parlamentar atrage atenţia asupra unor lucruri inevitabile, a unor momente foarte serioase în drumul ucrainenilor spre Europa. În societatea noastră s-a creat iluzia că, după eliberarea de după gratii a lui Iuri Luţenko, pentru ca fiecare cetăţean al Ucrainei să poată umbla liber prin Europa şi să trăiască asemenea nemţilor sau elveţienilor, a mai rămas doar o nimica toată – să fie graţiată Iulia Tymoşenko. Această părere este stimulată şi de politicieni occidentali, care pun accentul pe faptul că ţinerea în detenţie a ex-premierului Iulia Tymoşenko creează Ucrainei probleme în apropierea de Uniunea Europeană.

În realitate, problemele (condiţiile impuse de Occident) sunt mult mai numeroase şi complicate în ceea ce priveşte operativitatea rezolvării şi acceptării lor de societate. Dacă toate ezitările europenilor s-ar reduce numai la ex-premierul încarcerat, apoi ne-am putea considera deja membri asociaţi UE. Or, problema iscată de condamnarea la închisoare a unei personalităţi de elită poate fi elucidată în câteva minute – printr-o semnătură a atotputernicului Preşedinte, aşa cum o vorbă a sa, rostită printre altele, a suspendat supravegherea video a deţinutei.

Există alte aspecte ce ne îndepărtează de fericirea europeană şi de care chiar cei mai ardenţi adepţi ai integrării se feresc să vorbească sau nu vor să le recunoască. Bunăoară, nu demult, la Cernăuţi, în timpul unei conferinţe de presă, deputatul poporului Ghennadi Moskal a potolit puţin spiritele aprinse ale compatrioţilor săi care luptă cu cetăţenia dublă, arătându-i cu degetul numai pe etnicii români ca infractori şi încălcători inveteraţi ai Constituţiei Ucrainei. El a subliniat că, în Ucraina, cetăţenia dublă există de-facto, rămânând să fie recunoscută şi de-iure. Totodată, a argumentat că bucovinenii care şi-au restabilit cetăţenia română n-au încălcat legile statului nostru, deoarece, la 28 iunie 1940, când, în rezultatul pactului Ribbentrop-Molotov, în ţinut au intrat sovieticii, nimeni din punct de vedere juridic nu i-a lipsit pe locuitori de cetăţenia română: „Părinţii mei s-au culcat la 27 iunie 1940 sub puterea românească şi s-au trezit a doua zi sub cea sovietică”. Referindu-se la „pericolul” ce-l prezintă locuitorii regiunii Cernăuţi cu paşaport românesc, el a specificat că numărul lor este minim (de circa 0,2-0,3%) în comparaţie cu cel al ucrainenilor care au cetăţenie maghiară, rusă, italiană, spaniolă, canadiană etc. În Transcarpatia, de exemplu, 70% din populaţie a obţinut cetăţenia Ungariei, prin proceduri mult mai simple decât cele prin care trec românii, şi pot circula liber prin spaţiul Shengen. Oamenii nu pot fi învinuiţi numai pentru că-şi doresc o soartă mai bună, căutând diverse căi de supravieţuire şi, totodată, investind în economia Ucrainei. E vina guvernanţilor că nu reuşesc să grăbească procesul de integrare europeană, lăsând această cauză prioritară doar pe seama simplilor cetăţeni.

De rând cu recunoaşterea legitimă a cetăţeniei duble, urmează ca Ucraina să adopte şi alte legi pentru ca aderarea la UE să nu rămână de-a pururea un vis neîmplinit. Una dintre cele mai „dureroase”, asupra căreia a accentuat G. Moskal la amintita conferinţă de presă, este aşa numita Lege a restituţiei, care se referă la dreptul de proprietate, adică restituirea bunurilor naţionalizate, expropriate nelegitim de la alt stat sau de la persoane particulare. Această condiţie a integrării adepţii opţiunii europene, în genere, preferă să n-o atingă. Probabil, cred că restituţia nu se referă la Ucraina, că tot ce s-a luat în perioada comunismului de la proprietari e un proces irevocabil, fără drept de apel. Principiul comunist „totul e al nostru” domină triumfător ca şi în perioada sovietică.

Însă toate statele postsocialiste din estul Europei, care au aderat la UE, au fost impuse să restituie imobilele naţionalizate, îndepărtând nedreptăţile comise în perioada comunistă şi înlăturând efectele unor astfel de nedreptăţi. În România, bunăoară, în anul 1990, când a început realizarea măsurilor de restituire a proprietăţilor imobiliare, circa 3 milioane de persoane (împreună cu familiile lor) se aflau în postură de chiriaşi în imobilele naţionalizate. Desigur, în societate persista o atitudine negativă faţă de restituirea acestor clădiri. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului Peleş fostului rege Mihai de România, în virtutea faptului că palatele Peleş, Pelişor, Foişor au fost construite din banii personali ai regelui Carol I. Retrocedarea efectivă s-a realizat la 20 februarie 2007. Deşi de la acea dată castelele se află în proprietatea privată a Casei Regale, regele Mihai a decis să le păstreze în continuare calitatea de muzeu, lăsându-le în circuitul turistic. Acesta este doar un exemplu de realizare a Legii restituţiei în România, procedură extrem de dureroasă pentru ţară şi cetăţenii nevinovaţi de faptul că s-au aflat în posesia unor bunuri expropriate.

Desigur, şi în Ucraina (îndeosebi în regiunile apusene aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei), în cazul adoptării acestei legi, s-ar găsi mulţi cetăţeni din Occident dornici de a-şi revendicat proprietăţile. Aproape toate imobilele din partea istorică a oraşului Cernăuţi au avut cândva un proprietar. Nu o dată am auzit de la oaspeţi din România că vor să treacă pe o stradă sau alta, unde buneii, părinţii au avut apartamente, din care n-au reuşit să scoată nimic în momentul refugiului fulgerător. De obicei, mărturisirile urmaşilor păgubiţi sunt însoţite de remarca: „Nu pretindem, nu dorim nimic, Doamne fereşte! Vrem doar să aruncăm o privire…”. Aşa spun românii, urmaşii celor care au lăsat pământ, livezi, parcele de pădure, conace şi apartamente de lux mobilate, fără a păstra dovezi documentare în speranţa la vreo recuperare … Însă nemţii, austriecii sunt de altă croială. La o adică, mulţi vor scoate din safeuri acte de proprietate şi statul ucrainean va trebui să le retrocedeze bunurile, dacă doreşte să fie primit în casa mare a Europei.

Maria TOACĂ