19 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA CRUCEA TATEI

28 iunie 2016 р. | Categorie: Golgota neamului

Nu sunt oseminte sub această Troiţă. Dar în zilele de pomenire a morţilor multă lume din Târnauca vine cu ochii înlăcrimaţi să aprindă o lumânare, să lase un suspin la mormântul simbolic al neamurilor răstignite pe crucea suferinţelor golgotice. Mai cu seamă, de sărbătoarea Înălţării Domnului, în fiecare an enoriaşii se adună în jurul preotului Dumitru Balan la slujba de pomenire pentru cei care nu-şi au locul de odihnă în cimitirul din satul natal, ci doar numele de martir le este transmis din generaţie în generaţie.

De mai bine de două decenii, iunie a devenit o lună de doliu pentru comunitatea românească din ţinut, tradiţia de a comemora victimele deportărilor staliniste prinzând rădăcini în tot mai multe localităţi, unde s-a reuşit să se înalţe monumente funerare, cruci şi troiţe în memoria martirilor. De fapt, toate aceste sunt cea mai elocventă dovadă a memoriei neadormite, a neuitării tragediilor trecutului. Sunt şi sate unde nu s-a instalat măcar o simplă cruce de lemn, ceea ce nu înseamnă că ele au fost ferite de fărădelegile regimului totalitar, că nimeni din locuitorii lor n-a fost trecut pe lista neagră. Unde nu sunt monumente sau cruci, nu există nici memorie colectivă, nici sentimentul de solidaritate naţională cu toţi care au pătimit, şi-au lăsat cele mai scumpe fiinţe în pământ străin. Desigur, amintirea le este păstrată în inima, în gândul, în tremurul rugăciunilor rudelor lor. Dar e cu totul altceva când se adună mai mulţi, rugându-se împreună pentru odihna celor condamnaţi fără de vină. Se simte o putere de neînvins în faţa oricăror străini dornici de a atenta la drepturile şi libertatea noastră, e cel mai paşnic mod de protest contra nedreptăţilor de care ne mai ciocnim şi astăzi. Aceste ceremonii comemorative sunt şi cel mai eficient moment de educaţie naţională a tineretului. Or, nu suntem siguri că în toate şcolile din localităţile româneşti elevii primesc măcar un dram de dragoste pentru valorile româneşti, că li se cultivă simţul naţional, li se povesteşte despre suferinţele bunicilor, aşa cum am văzut la comemorarea martirilor din Târnauca.

Deşi nu există nici o filă în manualele de istorie despre calvarul românilor din ţinutul nostru în consecinţa pactului Ribbentrop – Molotov, copiii de acolo au de la cine auzi despre trecutul străbunilor lor – la şcoală (la lecţiile de istorie a tânărului profesor Alexandru Platonov), la biserică, în casele bunicilor. În aceste zile, când s-au împlinit 75 de ani de la ocuparea nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, implicit şi de la deportarea în masă a populaţiei româneşti, la Cernăuţi, prin alte părţi au avut loc simpozioane pe acest subiect mereu sângerând în conştiinţa românească.

Neîndoielnic, sunt necesare asemenea discuţii, însă, de obicei, la ele se adună oameni care cunosc de la A la Z derularea evenimentelor de acum 75 de ani. Adevărul în privinţa acestui pact Ribbentrop - Molotov ne este bine cunoscut şi nu mai avem ce descoperi. De asemenea, e clar că statele care au câştigat teritorii de pe urma târguielilor dintre cei doi dictatori ai lumii, niciodată nu vor condamna pactul lor. Întotdeauna „dreptatea” este de partea celor victorioşi, doar nu zadarnic spune românul că „cel cu paguba e şi cu păcatele”. Dincolo de „teorie”, însă, există istoria vie – oameni neînfrânţi de tăvălugul „eliberării”. Ei „vin la „Crucea tatei”, să le dea lecţii de neuitare celor care au urechi să audă. „În fiecare an venim aici, la Crucea tatălui nostru, mort în lagărul de la Onega”, mi-au povestit surorile Elena şi Agripina Tofănescu. Fiind cea mai mică din zece copii, rămaşi în grija mamei Anghelina, ea nu ştie ce înseamnă sprijinul şi dragostea de tată. Era sub inima mamei, când părintele a fost mânat în lagărul morţii. Din zece au rămas numai patru în viaţă (la Troiţa pe care printre cei 150 de martiri este înscris şi tatăl lor Haralampie mai erau fratele Ion şi sora Aglaia). „Nici tatăl meu, Dumitru Zugravu, nu şi-a văzut gemenii născuţi după luarea lui de acasă. Şi-a dar sufletul în chinul foametei la Onega, iar noi, şase copii nevinovaţi, am suferit de foame şi batjocora celor ajunşi la putere”, îmi povesti printre lacrimi Aglaia Manolache, sosită şi ea să-şi plângă amarul la „Crucea tatei”.

CA FRUNZA-N VÂNT, ROMÂNII…

Şi pentru Pintilie Rotaru, unul din puţinii supravieţuitori ai surghiunul din Kazahstan, această Troiţă este ca un semn de strajă la mormântul părintelui, pierdut prin stepele kazahe. Familia lui Constantin Rotaru din Poieni (trei copii şi părinţii) iniţial n-a fost înscrisă pe lista neagră a sătenilor ce urmau să fie deportaţi. Drept că fiul mai mare, născut din altă căsnicie, a încercat să treacă graniţa, cu Tricolorul fluturând… I se închide sufletul, când îşi aminteşte în cele mai mici amănunte de începuturile necazurilor:

„Noi nu puteam fi traşi la răspundere pentru faptele fratelui meu, căci el purta alt nume de familie,. Primarul, un căţel-slugoi al noii puteri, ca să-şi salveze o rudă de-a sa de deportare, l-a convins pe tata să semneze un document prin care recunoştea că „infractorul” care a trecut graniţa este fiul său. Din cauza asta, într-o neagră noapte am fost scoşi din casă. Au intrat doi soldaţi înarmaţi şi unul din sat. Mama se zbuciuma într-o parte şi-n alta, neştiind ce să pună în traistă. Omul din satul nostru ne-a încredinţat că nu trebuie să luăm nimic, că acolo unde ne duc ne vor da de toate. Aşa a şi fost. Ni s-a dat de toate – îngheţuri, foame, boli… Am mers o lună cu trenul, iar când s-a terminat linia de cale ferată – încă o săptămână cu căruţa. În jur totul ca pe palmă, nici tu deal, nici tu vale. Am văzut un cârd de căruţe cu nenorociţi ca noi, dar ei aveau ce descărca din căruţe. Numai noi am ieşit de-acasă cu ce eram îmbrăcaţi. Am trăit într-un bordei în pământ, pe dinafară pe pereţi creştea iarbă. După dâra de fum ce ieşea din pământ ne dădeam seama că cineva trăieşte acolo. Trei ani la rând ne-am luptat cu foametea. Cu toate că eram minori şi s-ar fi cuvenit să umblăm la şcoală, tata ne-a găsit de lucru la o fermă cu 600 de oi. Cine lucra primea câte 200 grame de pâine pe zi, iar la lună – câte 5 kilograme de grâu. Era acolo o femeie, o rusoaică, şefă de fermă, Dumnezeu s-o odihnească în pace, căci se purta omeneşte cu noi. Nu ne-a pedepsit, aflând că mulgeam oile. Localnicii închipuire nu aveau cum se face brânza de oi şi, în genere, că oile pot fi mulse. Pe tata l-au luat la cărat grâne, cu cămilele, din Novorosiisk în Aktiubinsk. Caravana era formată din 10 cămile, fiecare purtând o încărcătură de o tonă. Drumul – periculos şi lung. O săptămână mergeau într-o direcţie şi altă săptămână dura drumul înapoi. În capul caravanei se afla un bătrân, uzbec de naţionalitate, iar tata la coadă. Numai ei, doi oameni, aveau grijă de transportul a 10 tone de pâine. Înnoptau în stepă, unde nu era nici un adăpost, nu se zărea nici un copăcel. De obicei, tata se încălzea în sania cu fân, luat pentru animale. Cămilele cunoşteau drumul. Era o privelişte ciudată pentru noi, care până atunci nu văzusem cămile. Dar, din cauza greutăţilor, nu ne interesau toate acestea. La întoarcere, tata lăsa puţin fân ca să se apere de ger. Odată, i-au prins în stepă o vijelie îngrozitoare. Uzbecul l-a adus pe tata acasă ca pe un sloi de gheaţă. N-a fost în stare să-şi dezbrace hainele îngheţate. Le-am tăiat după ce l-am udat cu apă caldă. S-a chinuit o lună de zile până şi-a dat sufletul. Nu l-am putut înmormânta din cauza pământului îngheţat şi vijeliilor. L-am ţinut în bordeiul nostru până s-a potolit timpul afară. N-am lăsat să-l mănânce şacalii, aşa cum s-a întâmplat cu unul care cât a fost în putere se răstea că nu e nevoie să li se sape morţilor groapă adâncă”.

Lăsându-şi părintele în stepa kazahă, după şapte ani, Pintilie s-a întors acasă în 1947, când ţinutul era bântuit de foamete şi epidemia de tifos. Dintr-o nevoie a nimerit în alta şi mai mare. Însă, era pe pământul natal, de rău de bine, avea acoperiş deasupra capului în casa părintească, aproape distrusă. O soră de-a mamei sale, ca să n-o ocupe străinii, a ţinut acolo oile. Maturizat de lipsurile îndurate în Kazahstan, Pintilie îşi căuta de lucru. Mergea pe lanurile, ce aparţineau deja kolhozului, urmărind cu interes cum funcţionează batoza pe lemne. I s-a propus să lucreze la treieratul grânelor, apoi a învăţat de mecanizator la şcoala din Stăuceni. A lucrat la Staţia de maşini şi tractoare (SMT), devenind cunoscut prin toate satele din Herţa şi Hliboca, până s-a oprit la Târnauca, unde a condus brigada de tractoare. Tot aici şi-a găsit fericirea, şi-a întemeiat căminul familial. Cu o vechime de 48 ani de muncă, primeşte o pensie de 1.600 de grivne. Nu se plânge de greutăţi materiale, spune că-i ajunge pentru viaţă. Altceva îl amărăşte – soarta de astăzi a românilor. A vorbit şi la ceremonia de comemorare a eroilor despre durerea de a se simţi ca frunza-n vânt. Pentru a trece hotarul scăldat în sânge cu 75 de ani în urmă, e nevoie de paşaport, de viză. Fără paşaport de străinătate nu poate călători nici măcar în Republica Moldova. Şi-a dorit mult să meargă la Chişinău, la nunta unui nepot, dar n-a fost în stare să umble pe drumuri şi să achite cheltuielile pentru paşaport. Astfel, uneori are presimţirea că exilul său continuă, cu deosebirea că atunci avea toată viaţa înainte şi se simţea în putere să lupte pentru viitorul său.

Maria TOACĂ