17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

FERICIT ÎN SUFERINŢĂ, PĂRINTELE MONAH ADRIAN FĂGEŢEANU

11 septembrie 2016 р. | Categorie: Golgota neamului

Mi se pare un semn divin faptul că, în drumul nostru prin cele mai frumoase locuri din România, am făcut un popas la Mănăstirea Lainici. Cum să nu trecem, să nu ne oprim pe acolo? Doar paşii singuri ne-au purtat prin curtea bisericii, pe la mormintele călugărilor, atenţia fiindu-ne atrasă de inscripţia de pe o cruce: Ieromonah Adrian Făgeţeanu, 03.11. 1912, Deleni, Cernăuţi – 27.09. 2011. Călugărul tânăr întâlnit prin apropiere nu avea ce să ne spună decât că cel înmormântat acolo a fost un adevărat martir, trăindu-şi o bună parte din viaţă prin închisorile comuniste, iar ultimii ani – retras în rugăciuni la schitul Locurele din perimetrul mănăstirii. Aceste informaţii scunde mi-au trezit interesul să aflu cât mai multe despre monahul-martir născut în apropierea Cernăuţiului, cu rădăcini adânci în pământul Bucovinei.

Calea spre monahism

În librăria mănăstirii un călugăr mai în vârstă mi-a povestit că părintele Adrian şi-a trăit ultimele zile şi a murit ca un ascet la sihăstrie, unde s-a izolat fiind bolnav, aproape nevăzător. A renunţat la confortul de care se bucura în chilia sa de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, găsindu-şi loc de meditaţie şi rugăciune în coliba din pădure. În pofida încercărilor cumplite prin care a trecut, suferinţele nu l-au înăsprit, era calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina. Nu i-a ajuns un an şi câteva luni până la rotunjirea unui secol de viaţă pământească. Născut în noiembrie 1912, a trecut la cele veşnice la 27 august 2011. Îndelungata-i şi zbuciumata-i viaţă şi-a consacrat-o mărturisirii credinţei.

Am reprofilat chipul său şi din cele câteva interviuri, publicate în ultimii ani în presa românească, pe care părintele Făgeţeanu a binevoit să le acorde spre apusul vieţii. Numele său laic era Alexandru. S-a născut în preajma Cernăuțiului, tatăl său Mihai fiind preot. Astfel, din copilărie el a crescut aproape de sfintele icoane, a fost educat într-o atmosferă de evlavie. După absolvirea prestigiosului Liceu "Aron Pumnul", se înscrie, în 1931, la Facultatea de Drept din cadrul universităţii cernăuţene. Anii studenţiei i-au fost marcaţi de o intensă activitate politică şi culturală. El face parte din Asociaţia cultural-națională "Junimea", participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. În acea perioadă se simte tot mai apropiat de mişcarea legionară. Deşi n-a devenit membru al mişcării, unul din motive fiind disciplina militară pe care legiunea o impunea şi cu care tânărul Făgeţeanu nu era de acord, calvarul său a început de la simpatia ce-o nutrea pentru legionari. Fiind un patriot ardent al Patriei şi neamului, a ales totuşi să slujească Domului, călugărindu-se în 1943 la Mănăstirea Putna. Tot în 1943 se înscrie la facultatea de filozofie la Bucureşti şi se apropie de Mănăstirea Antim. Însă, după cum mărturiseşte, cel mai aproape de Dumnezeu s-a simţit în închisori. Dintr-un dosar aflăm că „Învinuitul Făgeţeanu Alexandru, începând din 1956 şi-a continuat activitatea contrarevoluţionară, a luat parte la adunări subversive, preconizând schimbarea formei de guvernământ în RPR”. În realitate „adunările subversive” erau întrunirile „Rugului Aprins”, la care aveau loc discuţii duhovniceşti. În tinereţe părintele Făgeţeanu a făcut parte din mişcarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, alături de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu, Sandu Tudor, care i-a fost mentor şi-l chema la schitul Rarău. Cu unii din adepţii „Rugului Aprins” monahul a împărţit calvarul închisorilor. De tot a făcut 20 de ani de temniţă grea şi s-a eliberat de la Aiud (după ce a mai trecut pe la Suceava şi Jilava) în 1964.

Pentru a-şi răscumpăra vina de presupusă participare la rebeliunea legionară, părintele Adrian s-a cerut pe front, în războiul, considerat de el sfânt, deoarece lupta se dădea pentru Basarabia şi Bucovina. A fost concentrat şi trimis pe linia întâi de luptă la Stalingrad. Era logodit la acel moment. La retragerea armatei române, unitatea sa a fost încercuită la Cotul Donului, iar el – grav rănit. Era plin de sânge, toată falca de jos abia se mai ţinea, respira cu greu din cauza hemoragiei. Medicii nu aveau cum sa-l ajute acolo, în câmp deschis. Singura şansă erau un spital şi un chirurg priceput. Când părea că moartea îi este inevitabilă, s-a petrecut minunea. În cer s-a auzit un zgomot, un avion nemţesc de vânătoare a aterizat, oprind chiar lângă părintele rănit. Avionul avea o defecţiune la rezervorul de benzină. Nu era ceva serios, degrabă motorul a pornit. Un ofiţer roman, Ciurea, l-a rugat pe pilot sa ia rănitul, să-l ducă la un spital. Neamţul a refuzat, căci era un avion de două locuri şi orice kilogram în plus reprezenta o catastrofă. Până la urmă, la insistenţa violentă a ofiţerului român, rănitul a fost urcat în cabină. Zborul a decurs fără probleme, după două ore de zbor rănitul a fost dus la un spital, unde aştepta deja pregătita sala de operaţie. În tot acest timp, părintele şi-a revăzut viaţa, considerând că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi restul vieţii va sluji la altar. După zece zile şi-a revenit din comă, amintindu-şi de cumpăna prin care a trecut şi de hotărârea sa.

Tânărul decis să renunţe la viaţa laică i-a mulţumit logodnicii pentru devotamentul cu care l-a aşteptat. Şi-a cerut iertare, explicându-i că a luat hotărârea sfântă să îmbrace haina monahală într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa. Tatăl său n-a ajuns să-l binecuvânteze. Era în lumea celor drepţi, când a venit la casa părintească îmbrăcat în haina de călugăr. Mama sa l-a privit cu mare bucurie spunându-i că e fericită pentru drumul ce l-a ales şi crede că sufletul soţului ei se bucură acolo în cer.

Miracole din copilărie

Întâmplarea de la Cotul Donului nu e unica minune din viaţa ieromonahului Adrian Făgeţeanu. El a trecut de şapte ori prin cumpăna morţii, cea mai miraculoasă fiind „învierea” după un caz tragic din timpul copilăriei. Avea cinci ani, era în timpul primului război mondial. Părinţii se refugiau din Bucovina - într-o căruţă. Copil fraged la minte, nu înţelegea ce se întâmplă, avea poftă de joacă. S-a aplecat peste coviltirul căruţei să ridice o pietricică de sub copitele cailor. Cât ai clipi a nimerit sub căruţă şi roata i-a trecut peste burtă. „Am murit pe loc, mărturisea într-un interviu monahul. Spre groaza părinţilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart şi mi se vedeau intestinele risipite pe prundiş. Mama, săraca, era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că nu avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, ci să mă înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hliniţa. Aşa a făcut. Răvăşită de durere, a oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh de acolo era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe, de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor”.

Mai departe începe adevăratul miracol al învierii din morţi. Cică, bătrâna s-a apucat de treabă după datina străbună. L-a spălat, l-a îmbrăcat în straie curate, l-a aşezat pe masă, i-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept… Trecuse deja o zi, se făcuse noapte. Bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort. Cineva a întrerupt-o, zicându-i: „Babo, închide fereastra”. Femeia s-a mirat, căci geamul era închis, uşa, la fel. „Atunci de ce clipoceşte lumânarea pe pieptul mortului?”, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apoi, apropiindu-se de copil, a observat că „mortul” respiră. Oamenii au trimis vorba prin alţi refugiaţi să o găsească pe mama îndoliată şi să-i transmită că băiatul ei a înviat. Fericiţii părinţi, nefiind în stare să întoarcă căruţa din cauza puhoiului ce venea din spate, au alergat într-un suflet la Hliniţa pe jos. L-au dus pe fecioraş la Suceava la spital, unde un medic l-a cusut, uluit că nu mai văzuse în practica lui aşa minune.

Credinţa i-a dat puteri să reziste calvarul închisorilor

„În închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu, mărturisea părintele Adrian. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea”.

Părintele îşi amintea că la Aiud îşi făcuse un calendar pe degete, după care a calculat data Paştelui. În noaptea Învierii, fără să se gândească la consecinţe, a început să strige: „Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!”.

În timpul unui arest, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Părintele a luat-o de acolo. El l-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Deţinutul n-a cedat, ridicând din nou crucea, din care cauză a fost călcat în picioare. După mai multe încercări, ofiţerul l-a lăsat în pace… La ieşirea din Aiud, a aflat că mama sa, atunci când scria acatistul pentru preot, neştiind nimic despre fiu, îi trecea numele şi la vii, şi la morţi.

Maria TOACĂ