28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LA CRUCEA DURERII DE LA LUNCA – LACRIMA TRECUTULUI URCĂ STRIGĂTOARE LA CERURI ŞI DUPĂ 76 DE ANI

13 februarie 2017 р. | Categorie: Social

Ocuparea criminală de către armata sovietică a teritoriilor românești – Ţinutului Herţa şi nordului Bucovinei –  foste părți ale Principatului Moldova independent, a Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, la 28 iunie 1940, după semnarea ruşinosului Pact  Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939), nu le-a adus herţenilor şi bucovinenilor  raiul promis, ci lacrimi şi durere. „Eliberaţi” de Patrie şi nemaiputând suporta jugul străin, românii autohtoni au dorit să trăiască liberi în Ţara lor şi a străbunilor lor. Dorul de fraţii de după sârma ghimpată, trasată peste noapte de un regim barbar şi hrăpăreţ, şi setea de libertate, le-a strecurat în inimi speranţa de dăinuire pe pământ românesc. Astfel, în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup de peste 400 dintre cei mai înflăcăraţi patrioţi din comunele Mahala, Boian, Ostriţa Herţei, Horecea, Ceahor, Corovia, Voloca etc., au pornit pe gheaţa Prutului spre Lunca Herţei, ca să treacă frontiera în România, neştiind că de-acum erau aşteptaţi de grănicerii ruşi şi că avea să-i pască aceeaşi soartă ca pe românii plecaţi spre Ţara lor de obârşie la sfârşitul lunii ianuarie acelaşi an. Doar 57 au avut norocul să treacă în România, 46 au fost arestaţi, ceilalţi au murit în chinuri cristice, cosiţi de mitralierele călăilor sovietici, înecându-se în apele însângerate ale Prutului.

A doua zi, satrapii  bolşevici i-au forţat pe locuitori să sape 3 gropi pe malul Prutului şi să arunce cadavrele – şi pe cei morţi, şi pe cei vii, pe ultimii, militarii sovietici omorându-i cu patul armelor şi cu baionetele, drama românilor înstrăinaţi de Patrie continuând apoi cu deportările în Siberia, Kazahstan, Karelia, în gulagurile şi închisorile staliniste, în lagărele morţii de pe ţărmurile lacurilor Onega şi Ladoga, torturaţi, flămânzi şi goi, sfârşind în chinuri cristice, nerezistând calvarului.

În primăvară, puhoaiele de apă au spălat malurile râului, iar în 1942, după ce s-au reîntors românii, a fost găsită doar o singură groapă cu 107 cadavre, fiind identificate după îmbrăcăminte, 38 de martiri au fost apoi înhumaţi în panteonul eroilor din comuna martiră Mahala, care cel mai mult a avut de suferit în consecinţa „eliberării” Bucovinei istorice.

Moartea eroică a martirilor, sacrificaţi la altarul de jertfă al neamului românesc, a fost din nou comemorată printr-un pios omagiu la Lunca, unde anul precedent a fost înălţată o cruce a durerii, organizat de primăria comunei Mahala, de primarul Elena Nandriş, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi.

Un pios omagiu le-au adus martirilor, care au trecut prin iadul comunist, sfârşind pe crucea Golgotei Neamului Românesc, distinşii diplomaţi români, Excelenţa Sa Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, care le-a adresat prinosul de recunoştinţă românilor şi primarului comunei Mahala, fiindcă nu uită, veghează memoria eroilor ce-au căzut pentru Credinţă şi Libertate, ministru consilier Ionel Ivan, adjunct al şefului misiunii diplomatice, cu soţia sa Mioara,  consulul Aurelian Rugină, primarii satelor Lunca, Ostriţa, Târnauca,  delegaţiile din Costiceni, raionul Noua Suliţă, Târgu Ocna şi Dorohoi, România.

Ei sunt ai noştri şi ne doare. Să-i pomenim, să nu-i uităm…” a spus în predica sa preacucernicul Gheorghe Moroz, protopopul de Noua Suliţă, parastasul, în memoria eroilor seceraţi fără vină de mitralierele grănicerilor sovietici şi căzuţi la Lunca, în apele învolburate şi înfierbântate de sânge ale Prutului, a fost oficiat  şi de un alt mare duhovnic şi purtător de evlavie, propovăduitor al celor sfinte ale Neamului – preacucernicul Vasile Covalciuc, protopop de Storojineţ, care întotdeauna e alături de durerile şi bucuriile românului vitregit de soartă,  de preotul Eugen Bodean din Mahala.

În memoria celor care au făcut să dăinuie CREDINŢA, LIMBA, NEAMUL ROMÂNESC, lacrimile de ceară şi cele din ochii celor ce au avut de suferit şi încă mai suferă în consecinţa „eliberării”, s-au prelins la Crucea durerii de la Lunca duminica precedentă, continuând să picure cu sângele celor masacraţi şi după 76 de ani de la oribilul măcel. Şi după 76 de ani rănile dor şi sângerează în sufletele celor ce au suportat calvarul sovietic.

Lacrimile neuitării s-au prelins la altarul de sfinţi din Lunca Prutului şi prin cântările divine ale membrilor Corului „Dragoş Vodă”,  prin vocile îngereşti ale tinerilor de la ŞM Mahala, îndrumaţi de Elena Petriuc, şefa Casei de Cultură, prin evocările Aurorei Bujeniţa, care nu din auzite, ci pe propria-i piele a simţit ghearele surghiunului.

Mai există multe locuri însângerate pe acest pământ, unde lacrima trecutului, îmbrăţişându-se cu oroarea prezentului, urcă strigătoarea la ceruri, unde rătăcesc morminte ale martirilor, care s-au jertfit tinereţea pentru Neam, Grai şi Ţară, fără cruci la căpătâi. Datoria noastră şi a tinerei generaţii e să nu-i dăm uitării, să ţinem mereu aprinsă candela memoriei, să veghem amintirea lor.

Felicia NICHITA-TOMA

Foto: Vladimir Acatrini