29 noiembrie 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Arde în focul dragostei faţă de Limba Maternă, de Tradiţii şi Datini.

3 februarie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Cea mai veche cititoare, corespondentă netitulară şi susţinătoare fidelă a valorilor promovate de „Zorile Bucovinei”, poeta Elena FEDOREAC din Budineţ, raionul Storojineţ (baştina regretatului savant, academicianului Grigore BOSTAN, titularul Catedrei de Filologie Română şi Clasică a Universităţii „Iu. Fedkovyci” din Cernăuţi, un nume de referinţă  printre personalităţile marcante ale culturii şi literaturii române în Bucovina istorică), cu durerile şi neliniştile inimii pentru tot ce e românesc, strămoşesc, arde în focul dragostei faţă de Limba Maternă, de Tradiţii şi Datini.

Or, în pofida faptului că anii i-au nins cu flori dalbe la tâmple, iar iernile vieţii i-au spulberat demult visele tinereţii, aidoma unui arbore scuturat de frunze, dar cu rădăcini adânci în credinţa străbună, prin frumuseţea şi armonia rimelor verbului matern, poeta se menţine veşnic tânără la suflet şi la cei 88 de ani, manifestându-şi pledoariile pentru  perpetuarea idealurilor naţionale, pentru neînstrăinarea tinerilor de graiul străbunilor. De altfel, acesta îi este crezul vieţii şi puritatea din sufletul poeziei.

Adevărul e că timpurile vitregite, realitatea crudă cu nedreptăţile ei, în care i-a fost dat să-şi poarte paşii şi aspirațiile tinereţii, nu i-a zâmbit cu norocul de a-şi realiza toate doleanţele, de a-şi continua studiile. Dar îi mulţumeşte Creatorului pentru tot ce-i dăruieşte azi soarta, pentru anii bogaţi, că se mai luptă încă cu vijeliile  destinului, adunându-şi bucuriile, tristeţile şi realizările vieţii în câteva coperte de cărţi de versuri, scrise cu sufletul, iar „Scara vieţii” îi urcă spre pomul încărcat de rod.

„Vă sunt recunoscătoare că îmi publicaţi poeziile şi povestioarele. Am trecut prin multe greutăţi în viaţă  şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat zile şi putere să ajung la această vârstă. Am văzut lumina zilei la 7 ianuarie 1927. Din cei 23 de colegi, cu care am umblat la şcoală, am rămas doar 3. Tata era om priceput la toate,  muncea mult şi nu duceam lipsă de nimic. Însă, după ce ne-au cotropit ruşii, am trecut prin multe greutăţi şi grele încercări. Fiindcă era mai bogat, s-a găsit un vecin sărac şi nemernic, feciorul căruia slujea bolşevicilor, l-a învinuit pe tata că e împotriva statului sovietic şi l-au arestat. Aceşti oameni fără suflet, pe care tata-i hrănea, mai ales pe feciorul vecinului, care era de-o vârstă cu fratele meu, în loc să-i mulţumească, l-au răsplătit astfel, încât a fost considerat „duşman al poporului” şi întemniţat. Nu l-am mai văzut de atunci pe scumpul meu părinte, i-au răpus călăii sovietici zilele, n-a mai avut norocul să se întoarcă la vatră, să-şi revadă şi să-şi îmbrăţişeze copiii.

Sora cea mică avea atunci doar 7 luni, eu – 13 ani, iar sora Viorica – 7 ani. Aveam doi fraţi şi o soră mai mare, pe care o chema Octavia. Pe mama nici n-au lăsat-o să intre în sala de judecată. Iar când părintele a ieşit cu cătușe pe mâini şi însoţit de doi miliţieni, i-a spus mamei: „Uită de mine şi ai grijă de copii”. Eram în clasa a 7-a şi cu toate că învăţam foarte bine, a trebuit să abandonez şcoala, fiindcă, de scârbă,  mama s-a îmbolnăvit grav de o boală incurabilă, a căzut la pat, apoi după un an ne-a părăsit şi a plecat pe cealaltă lume, la sărbătorile Crăciunului, când copilaşii umblau cu colinda.

Erau timpuri grele. Sora cea mai mare se pregătea de nuntă şi nu m-a mai lăsat să merg la şcoală, fiindcă trebuia să am grijă de sora cea mică. Pentru a scăpa de urgia stalinistă ce s-a pus pe „gospodărit” în Ţara noastră, am hotărât, împreună cu mătuşele şi surorile mai mici, să fugim în România, dar n-am reuşit că ostaşii ne-au luat iapa şi ne-am întors acasă. Am găsit uşa deschisă şi casa goală, prădată. A trebuit să încep totul de la început. M-am angajat la lucru la fabrica din sat şi când eram în schimbul doi scriam poezii. Am dus-o foarte greu, dar eram o fire veselă – de necaz, vărsam lacrimi acasă, iar când ieşeam în lume eram voioasă, parcă uitam de probleme şi nevoi. Acum, când dintre toţi am rămas doar eu, singură cuc, tot plâng, dar mă mângâi cu gândul că pot scrie, că Domnul mi-a mai dat puteri, fiindcă anul acesta am fost foarte bolnavă. Dar nu mă dau bătută, căci mai am încă multe de înşirat pe hârtie, de lăsat urmaşilor”.

Cu neliniştile şi rănile din puritatea sufletului, dezlănţuite de nedreptăţile tragicului destin, care, din fericire, nu i-au întunecat aspiraţiile şi visele, ci i-au dat aripi poetice de zbor, mult stimata şi iubita noastră corespondentă netitulară, poetă populară Elena FEDOREAC îşi continuă calea vieţii. Ce-i drept, ne-am îngrijorat vara curentă, neprimind nici o veste de la buna şi fidela prietenă a ziarului nostru, însă m-am bucurat nespus când, în toamnă, mi-a trimis un caiet întreg de poezii şi povestioare, că pomul vieţii îi este încărcat de rod, iar sufletul de bunătate şi dragoste, că ne încurajează cu o vorbă bună, că ne dăruie o părticică din inima ei prin prezenţa permanenţelor creaţiei în paginile „Zorilor Bucovinei”.

La cea aniversar, când „Scara vieţii” îi urcă spre pomul încărcat de roadele realizărilor, când se deschid porţile Împărăţiei cerului, iar  îngerii vestesc  Naşterea Mântuitorului, îi venim şi noi la geam cu o urare aleasă, dorindu-i sănătate, sănătate şi iarăşi sănătate, poezia să-i fie ţi în continuare un nesecat izvor al vieţii ce prin cuvântul matern îi întăreşte pe tineri în credinţă românească, îi urăm tot binele din lume „La anul şi la mulţi, mulţi ani!”.

 

Felicia NICHITA-TOMA