27 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SE BUCURĂ ŞI, TOTODATĂ, ÎMI PLÂNGE INIMA

10 februarie 2015 р. | Categorie: Destine

La români, Sfintele Sărbători sunt acele momente fericite când se întregesc familiile, când toţi cei dragi se strâng grămăjoară. Însă, în timpul de astăzi, mulţi îşi urează sărbători fericite doar la telefon. Din tinereţe sunt pasionată de drumeţii, mi-a plăcut să călătoresc. Am avut posibilitatea să vizitez multe locuri pitoreşti din Ucraina şi fosta uniune. Am visat mereu să văd aievea Italia şi Franţa. Dar niciodată nu mi-a trecut prin gând că voi ajunge tocmai la capătul Europei, în Portugalia. Dar mari şi nebănuite sunt căile Domnului. Totul a început din anul 2001, când fiica mea, Elena, s-a aprins de ideea să plece la muncă în străinătate, asemenea multor alţi tineri din ţinutul nostru. A plecat împreună cu soţul, lăsându-ne ca mângâiere pe nepoţelul Alexandru de numai trei ani şi jumătate. Au ales Portugalia fiindcă aveau acolo cunoscuţi care le-au promis o mână de ajutor la angajarea în câmpul muncii.

De obicei, e bine când tinerii soţi pleacă împreună. Însă la ai noştri, primele greutăţi întâmpinate în străinătate le-au răcit relaţiile (până la urmă ei s-au despărţit). Înconjurat de dragostea noastră, nepoţelul nu suferea din cauza lipsei părinţilor, cu care conversa la telefon şi pe Skype. În câteva rânduri părinţii lui au fost în concediu, băiatul rămânând în continuare cu noi, ceea ce ne aducea mare fericire. Cu bunicii, Alexandru a păşit pentru prima dată pragul şcolii, cu noi şi-a împărtăşit secretele, bucuriile şi neliniştile copilăreşti. Ne bucuram că nepoţelul învaţă bine, fiind premiat la fiecare sfârşit de an şcolar.

În 2008, când credeam că Elena se va întoarce acasă, am primit de la ea vestea (tristă pentru noi) că se întâlneşte cu un portughez foarte cumsecade, că se înţelege de minune cu el şi îşi fac planuri de căsătorie. Ne cerea părerea, adică un fel de binecuvântare părintească. Parcă un fulger mi-a trecut atunci prin inimă. Am simţit că pierdem pentru totdeauna cea mai scumpă, cea mai dragă fiinţă din lume. N-am vrut s-o supăr la telefon, dar am decis să pornesc la drum, să stau de vorbă faţă în faţă cu ea şi s-o aduc acasă. Astfel, în luna decembrie 2008, învingând frica (de vreo 20 de ani nu zburasem cu avionul), am luat calea aerului spre Portugalia. Fiica mea, împreună cu viitorul ginere, mă aşteptau la aeroportul din Madrid. Au făcut 500 de kilometri ca să mă întâmpine pe mine.

În cele trei săptămâni cât am stat la ei am fost înconjurată de atâta respect, dragoste şi bunăvoinţă, cum n-am simţit nicăieri în altă parte. Împreună am întâmpinat Crăciunul şi Anul Nou. Am făcut cunoştinţă cu viitorii cuscri şi rudele lor, care m-au cucerit prin omenia, bunătatea lor. Am simţit că Elena mea este stimată şi iubită de aceşti oameni, iar alesul ei este un tânăr care o va face fericită. Căutam s-o conving să se întoarcă în satul natal şi la copilul ei, însă cu mai puţină insistenţă. Mă temeam să nu mă fac vinovată de nenorocul ei în viitor, dacă mă va asculta şi va veni acasă. În cele trei săptămâni am parcurs cu maşina circa 5000 de kilometri, cutreierând Portugalia şi o parte din Spania, unde am vizitat diferite muzee, cetăţi, mănăstiri, palate… În fiecare dimineaţă însoţitorii mei îmi propuneau un nou traseu, aşteptându-mi aprobarea.

Acasă m-am întors cu inima frântă de sentimente contradictorii. Prin cap îmi treceau gânduri negre, generate de teama că la adânci bătrâneţe vom rămâne doi cuci singuratici. Unica mângâiere ne rămânea nepoţelul, care se ataşase strâns de noi şi ţineam la el ca la lumina ochilor. Mă liniştea gândul că nu-s eu unica mamă îndurerată, care poartă această greutate. În Ropcea sunt mulţi părinţi despărţiţi de copii, lipsiţi de bucuria de a-şi vedea nepoţii şi a se bucura de succesele lor zilnice. Îmi aminteam de prietena mea, ai cărei copii şi nepoţi trăiesc în Canada, iar ea a rămas singură-singurică. Adică, gândindu-mă la necazurile altora, mă mângâiam cu vorba lui Caragiale: „Au mai păţit-o şi alţii”. Dar o supărare nu vine singură. La un an, fiica mă anunţă că are de gând să-şi ia copilul în Portugalia, că băiatul trebuie să trăiască lângă mamă, acolo unde are perspective mai mari pentru a se afirma în viaţă. A fost o durere mare, dar nu ne puteam împotrivi fericirii fiicei şi copilului ei. N-am cuvinte să descriu despărţirea. După câteva luni n-am mai răbdat. Ne-am hotărât cu soţul să pornim spre Portugalia, pentru a ne convinge că Alexandru se simte bine şi s-a acomodat la noul loc, aşa cum ne spunea la telefon. Ajunşi acolo ne-a venit inima la loc. Am văzut că băiatului îi este bine, că însuşeşte limba portugheză, are deja prieteni din Moldova şi Ucraina, iar în familie vorbeşte cu mama sa româneşte. Şi ginerele ne-a învăţat limba. Ne-am bucurat că atât ginerele, cât şi părinţii lui l-au primit pe Alexandru ca pe un fiu drept, de al lor. Din nou, am fost împreună în diferite excursii prin ţară şi în afara ei, minunându-ne tot mai mult de trecutul şi frumuseţea acestei ţări, ce ne devenea apropiată şi scumpă.

A treia călătorie în Portugalia ne-a fost prilejuită de un eveniment deosebit. Ne-a apărut pe lume o nepoţică şi n-am avut răbdare să aşteptăm până la vară, când vor sosi cu toţii la Ropcea. Am sărbătorit împreună cei 17 ani ai nepotului şi împlinirea a şase luni a nepoatei Valeria. Încă o dată ne-am convins că fiica noastră are o familie unită, în care domneşte dragostea şi armonia. Însă în sufletele noastre, ca şi în ale lor, este un gol. Lacrimile vărsate la întâlnire, dar mai ales la despărţire, vorbesc despre aceasta. Ultima dată ne-am odihnit zece zile pe litoralul Atlanticului, la apa limpede şi albastră a oceanului, pe plaje superbe cu nisip fin. A fost ca un vis din care n-ai vrea să ieşi niciodată. Ginerele avea grijă dis-dimineaţă să ne ocupe cele mai bune locuri pe plaja aflată la vreo 200 metri de locuinţa lor. Am trăit într-o altă lume, fără griji şi probleme. Oamenii din jur mi se păreau relaxanţi, calmi, binevoitori. Toţi umblau zâmbind prieteneşte. Nimeni nu se înghesuie în metrou, nu caută să plătească fără de rând în supermarketuri. N-am văzut cerşetori cu mâna întinsă. Am înţeles că acolo totul se face pentru oameni, nu ca la noi. 

M-au impresionat unele lucruri ce par mărunte la prima vedere. Bunăoară, am văzut pe timp de ploaie cum oamenii care intrau într-o farmacie lăsau umbrelele la intrare, într-un cos special. Tot la intrare luau nişte tichete, aşteptând să fie chemaţi la ghişeu. Oare la noi ai mai găsi umbrela lăsată afară? Sau alt exemplu: într-un supermarket erau mai multe case, unde vizitatorii îşi achitau cumpărăturile. Şi mai era o casă specială pentru femei gravide, mame cu copii mici. Dacă, în lipsa clienţilor, casieriţa lipsea, era de-ajuns să ridici telefonul de alături şi aceea apărea imediat. În restaurante se servesc porţii mari şi gustoase. În unele localuri, de la ora 12.00 până la ora 15.00 puteai să serveşti ce doreşti şi cât doreşti, preţul rămânând de 5 euro.

Dar mai mult decât toate m-au încântat autostrăzile netede ca sticla. O ţară aşa de mică ca Portugalia are 30.000 de kilometri de autostradă de cea mai bună calitate. Şi drumurile naţionale sunt foarte bune, inclusiv în localităţile rurale. Suntem fericiţi că copiii trăiesc într-o asemenea ţară. Dar, totodată, inima ni se rupe de durere când ne gândim la depărtarea ce ne desparte. Am rămas singuri, nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine. Sperăm măcar nepotul să se întoarcă, însă slabă ni-i nădejdea. Copiii ne propun să trecem cu traiul la ei, oferindu-ne o locuinţă aparte. Dar cum să lăsăm pământul natal, unde se află mormintele moşilor şi strămoşilor, unde avem atâtea rude şi prieteni, unde ne plâng amintirile! Nu ne imaginăm că ne-am putea acomoda printre străini, deşi e atât de bine acolo. Ropcea noastră ne este cea mai scumpă, cu drumurile ei stricate şi toate problemele ce ne amărăsc viaţa.

Mă bucur că, deşi s-au înstrăinat de baştină, copiii vorbesc limba română. Mi-au promis că şi cu nepoţica vor vorbi mai întâi româneşte. Ştiu că multe mame sunt în situaţia mea, trăind cu dorul după copiii îndepărtaţi. Împărtăşindu-ne părerile de rău, simţim parcă că ne-am eliberat de-o povară, rămânându-ne doar bucuriile şi emoţiile aşteptării celor dragi.

Valeria MIHAILIUC, s. Ropcea, raionul Storojineţ