Zorile Bucovinei · Noutăţi
21 august 2018
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SUFLET LUMINOS

29 martie 2013 р. | Categorie: Destine

Deseori mă întreb cum am putea să întoarcem binele unor oameni vrednici, cum am putea să nu rămânem datori în faţa lor. Cred că cel mai bine e să nu-i uităm şi să-i pomenim în rugăciunile noastre. Să fi fost prin anul 1985? Nu ţin minte exact când pentru prima dată a păşit pragul casei noastre Mircea Motrici. Când l-am văzut, mi s-a părut ca un brad de la munte, ba chiar un adevărat stejar viguros. Înalt, cu înfăţişare de atlet, cu glas domol şi cald, ca un ecou din Carpaţi… Purta pe umăr reportofonul şi, după prezentările de rigoare, ne-a spus că vrea să înregistreze un interviu cu Vasile Bizovi.

I-am lăsat în doi, căutându-mi de treabă la bucătărie. Mă gândeam cu ce să-l ospătez pe acest voinic din poveste. Pe parcursul anilor, am avut ocazia să primesc mulţi oaspeţi din diferite ţări. Nici unul, însă, nu mi-a rămas în memorie şi în inimă aşa ca radioreporterul de la Suceava – frumos la chip şi la suflet, bun, modest, cumpătat, cu o educaţie aleasă de la părinţi. El ne-a cucerit de la prima vorbă prin dragostea ce o avea faţă de Bucovina, spunând că-şi iubeşte mica Patrie ca pe o doamnă. La rostirea acestor cuvinte, chipul i s-a luminat, parcă de la o flacără lăuntrică, imposibil de redat în cuvinte.

Mai târziu aveam să-l cunoaştem mai bine. Regret că nu sunt în stare să scriu ceea ce ar fi redat soţul meu, Vasile Bizovi, căci a stat de multe ori la sfat cu Mircea.

În faţa mea acest tânăr viguros apare ca un voievod din vechile cronici. Astfel de oameni nu pot fi uitaţi. Cu credinţă în Dumnezeu şi foarte muncitor, el şi-a petrecut viaţa pe drumuri, prin schituri şi mănăstiri, mereu în căutarea unor oameni deosebiţi şi subiecte inedite. A scos la lumină vechi documente şi adevăruri, aşezându-le în cuvinte simple, ca să fie pe înţelesul tuturor. Viaţa i-a fost ca o candelă aprinsă, ce a luminat şi ne mai luminează, prin moştenirea spirituală ce ne-a lăsat-o.

Undeva el s-a exprimat: Pot spune, iată, după atâţia ani, că pasiunea s-a îngemănat cu profesia de reporter, că Dumnezeu mi-a ascultat dorinţa de a vieţui cu rost”. Într-adevăr, a vieţuit cu mult rost. Dacă unchiul său, Dionisie Udişteanu, a fost hărăzit de maică-sa Bisericii Ortodoxe, apoi Mircea a fost hărăzit de soartă să continue ideile rudei sale, dăruindu-ne lumina credinţei, prin restituirea şi editarea manuscriselor acestui cucernic duhovnic. Păstrez cu pietate cărţile primite cu autografele lui Mircea – „Visul sărută Japonia”, „Crăiasa minei”, „Craterul inimii”, „7 zile în Athos”. Ni le aducea personal, când venea la Cernăuţi, sau le transmitea prin cineva. Le-am citit şi recitit pe toate, iar acum, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc de cuvintele: ”Mai degrabă/ sau mai târziu/ Pe o stâncă/ vom lăsa/ floarea de colţ/ cu zâmbete veşnice” („Floare de colţ”).

Şi după moartea soţului nu m-a uitat, continuând să-mi trimită cărţile sale. Volumul „Bucovina, icoană spre cer” a fost însoţit de dedicaţia: „Din toată inima dăruiesc dnei Eleonora Bizovi această icoană de suflet a Bucovinei, în amintirea minunatului om Vasile Bizovi”. Mircea avea un suflet sensibil şi ştia că am nevoie de alinare. În această carte are un capitol consacrat Boianului, precum şi oamenilor care l-au impresionat – Vasile Bizovi, Vasile Botă, părinte Boris… În 2004 am primit volumul „Dionisie Udişteanu, O viaţă ca oricare alta”, cu dedicaţia: „Pentru doamna Bizovi în semn de aducere aminte a clipelor minunate petrecute cu profesorul Vasile Bizovi, unul din oamenii Nordului, care a ţinut mult la mine”. Iar pe volumul „Ogor înţelenit. Arh. Dionisie Udişteanu”, 2005, mi-a scris: „Din toată inima dăruiesc dnei Eleonora Bizovi această pecete a timpului întru amintirea celor dragi care nu mai sunt”.

Am reprodus aceste dedicaţii doar din motivul că ele arată ce suflet nobil avea Mircea Motrici şi ce inimă largă pentru iubire faţă de prieteni. Ca să-mi aline durerea, după moartea soţului mi-a transmis în repetate rânduri interviurile înregistrate, pentru ca să ascult din când în când vocea scumpului dispărut. Am avut mulţi prieteni, dar, subliniez încă o dată, nici unul n-a fost ca Mircea Motrici. Mi-i foarte greu să scriu „a fost” despre acest bărbat talentat, omenos, devotat prietenilor. Când am aflat despre boala sa incurabilă, mă rugam la Dumnezeu să-i uşureze durerile. Nu mi-l puteam imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut prima dată şi cum l-am văzut în timpul vizitelor sale la Cernăuţi. Nu pot uita cum Mircea şi soţul meu au petrecut o noapte albă în casa lui Vasile Botă, în preajma primului Congres al Intelectualităţii Româneşti din regiunea Cernăuţi.

Sufletul său blând, luminos şi înnobilat de credinţă s-a înălţat la cer, împreună cu icoana Bucovinei, pe care a iubit-o atât de mult. Nouă, celor care l-am cunoscut şi ne-am bucurat de prietenia lui, nu ne rămâne decât să-l pomenim în rugăciunile noastre, cu profundul regret că a plecat prea devreme, lăsându-ne mai singuri şi mai îndureraţi. A plecat dintre cei vii, dar trăieşte în inimile noastre. Moştenirea-i publicistico-literară  şi urmele paşilor săi prin Bucovina nu vor lăsa să dispară acest frumos nume – Mircea Motrici.

Eleonora BIZOVI, satul Boian, raionul Noua Suliţă