28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DECLARAŢII DE DRAGOSTE PENTRU IUSTINA

19 februarie 2015 р. | Categorie: Bucovina

Au trecut mai mult de trei decenii de când dna Iustina s-a pensionat, având ocazii tot mai rare să schimbe cu cineva o vorbă românească. Dar ne vorbeşte limba pe nota zece. Ascultând-o, e greu să crezi că e de alt neam – pe jumătate ucraineancă, pe jumătate poloneză. De măhălence şi ostricence a apropiat-o şi dragostea pentru munca ţărănească, dar mai ales agerimea acestor femei de a se descurca la mari greutăţi, de a stoarce bani din piatră seacă. Iustina era de-a lor, gospodină pricepută să facă din nimic ceva bun de mâncare, femeie strângătoare. Vreo şapte ani a adunat bani pentru casă, pe lângă salariul de la şcoală, punând copeică la copeică din cele câştigate la piaţă. S-a învăţat de la mamele elevilor ei să cultive ridichi, umbla la târg cu vişine, căpşune şi alte fructe de vânzare… De aceea o ţin minte femeile mai în vârstă, interesându-se ce mai face Iustina. Unele o vizitează aducându-i lapte, brânză, smântână, refuzând să ia plată. Dar Iustina le strecoară banii pe neobservate în traistă sau în geantă. Şi la piaţă, când cumpără ceva de la femeile de la ţară, nu se neguţează, ci le plăteşte cu două-trei grivne mai mult decât cer ele. Aşa l-a învăţat şi pe fiul Vladimir, meşter priceput la orice lucru: „Dacă vezi că omu-i necăjit, cu mâinile în bătături, dă-i mai mult decât îţi cere. Iar pentru lucrul tău, nu te lăcomi, cere mai puţin decât face, că el o să te răsplătească”.

Asemenea românilor din Mahala şi Ostriţa, Iustina a cunoscut de mică ce înseamnă să te naşti sub stăpânire străină, a îndurat multe nedreptăţi, a fost supusă prigonirilor de către regimul sovietic. S-a născut în satul Melniţa-Podilsk din regiunea Ternopil. Avea numai două luni când tatăl ei a traversat oceanul, ancorând pe ţărmul canadian. În Canada Nicolai Magas a muncit şapte ani în mină, adunând bani ca să cumpere pământ la întoarcerea acasă. În acest timp mama ei lucra pe lanurile boierului. „Întocmai ca în poezia lui Taras Şevcenko despre mama ce-şi lua pruncul în câmp la secerat. Purtându-mă după ea, mama mă prindea cu o băsma la piept şi aşa secera şi lega snopii, 15 erau ai boierului, al 16-lea – al ei”, povesteşte Iustina. După ce s-a întors tatăl din Canada, ea se ridicase numai bună de ajutor. Deşi trudeau ca robii, munceau cu bucurie, căci se chinuiau pentru binele familiei, pe ogorul lor. Iustina a mers atunci la şcoală. Învăţământul se desfăşura în limba poloneză. După lecţii, copiii de vârsta ei alergau la joacă, iar ea se grăbea în câmp, ori în grajd la vite. Aveau o mică fermă de porci, patru vaci, mulgeau câte şase căldări de lapte pe zi şi-l cărau la piaţă. Munca prea istovitoare pentru organismul ei fraged a avut consecinţe grave. La 12 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Noaptea se sufoca în casă, şase luni a dormit afară, sub un vişin. Dacă a avut zile de la Dumnezeu, a scăpat de straşnica boală, iar mai târziu, în timpul foametei din 1946-1947, a învins moartea vindecându-se de tifos.

Dar a năpăstuit-o o nenorocire mai mare decât epidemiile dezlănţuite după război. Eliberatorii sovietici au găsit-o, în 1940, studentă la seminarul pentru învăţători din Buceaci. În 1944 când s-au retras nemţii, tatăl i-a fost luat de bolşevici pe front, iar ea lucra ca învăţătoare la o şcoală internat. Avea 52 de elevi în clasa întâi. În 1945 a fost arestată de securiştii sovietici în baza unui denunţ că ar fi avut legături cu banderiştii. Tânăra de 18 ani nici nu văzuse vreun banderist în carne şi oase. Deşi n-au găsit dovezi, a fost ţinută patru luni în închisoare. „M-au bătut până la sânge. Acolo aveam să-mi dau sufletul, dacă nu mă salva un ofiţer, care trăia în gazdă la o mătuşă de-a mea. Şi el tot lucra în şcoală, era învăţător. M-a scos în braţe din închisoare, căci, din cauza torturilor, nu mă ţineam pe picioare”. Rememorând acest episod din tinereţe, dna Iustina spune că nu ştie cum a reuşit s-o salveze acel ofiţer, principalul pentru ea era să i se piardă urma.

Tatăl a adus-o la Institutul de Învăţători din Cernăuţi, unde a învăţat doi ani – în perioada când în nordul Bucovinei făcea ravagii cumplita foamete. La fiecare două săptămâni părintele ei venea la Cernăuţi cu desaga plină, împărţind din merinde colegelor de la cămin şi gazdei la care a trăit mai târziu. Cu ajutorul tatei a terminat şi casa în care trăieşte până astăzi. Când părintele a rămas singur, l-a luat la ea, îngrijindu-l în anii lungi de suferinţă cât a stat ţintuit la pat.

Timpul i-a cicatrizat rănile lăsate de loviturile sorţii, una însă n-are leac – durerea după pierderea fiului Liubomir, mort într-un accident. Credinţa, dragostea de muncă, durerile pierderii au înfrăţit-o cu oamenii din Ostriţa, pe care i-a cunoscut de copii, iar acum pe mulţi îi deplânge, aflând că nu mai sunt în viaţă. Iustina îi preţuieşte pentru omenie, simplitatea lor, pentru că sunt atât de muncitori. Cât a trăit la Ostriţa, ca să fie-n rând cu lumea a ţinut o căpriţă pe lângă casă, în serile de iarnă broda năframe, iar la Cernăuţi şi-a sădit pe cei câţiva ari o frumoasă livadă. Şi astăzi se hrăneşte cu legume din grădina ei. Are vreo cinci soiuri de vie. Astă toamnă le-a împărţit pe la toţi vecinii. Două congelatoare îi sunt pline cu căpşuni, zmeură. Primăvara în faţa casei îi înfloresc cinci sute de tufe de crin alb. Pentru cine iubeşte crinii, le aminteşte că trebuie sădiţi între 15 august-15 septembrie. De pe peticul ei de pământ reuşeşte să strângă până-n toamnă câteva recolte – mai întâi flori de primăvară, apoi castraveţi, cartofi, deasupra se coc strugurii… Acum n-are putere să-şi vândă surplusurile la piaţă, dar vin precupeaţele şi-i iau marfa de acasă, la un preţ mai mic.

De 8 martie, face pachete şi le trimite prin cunoscuţi la şcoala din Ostriţa. E un semn că mai trăieşte, că mai munceşte, că aşteaptă să-i vină oaspeţi neanunţaţi, dar care ştiu că vor găsi-o acasă. Aşa cum îi sosesc fostele eleve la ziua de naştere, ridicând toasturi cu urarea ca Dumnezeu s-o ţină, pentru bunătatea ei, sub aripa-I ocrotitoare. De sus, de pe un perete, la fiecare jumătate de oră, sună melodios ceasul dăruit cu 34 ani în urmă de ultima promoţie a Iustinei, amintindu-le oaspeţilor că soarele-i spre apus şi trebuie să lase pentru o altă întâlnire atâtea duioşii nemărturisite.

Maria TOACĂ

În imagini: Iustina în costumul naţional al românilor din Ostriţa, anul 1959; întâlnirea din acest an, la ziua de naştere a învăţătoarei