26 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SOACRA

22 februarie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Femeia de secole a servit muză pentru poeți, muzicologi și artiști plastici. Chiar în cele mai vechi peșteri s-au găsit chipuri de femei, înveşnicite în piatră, lut sau lemn. De la Homer și până azi femeilor le-au fost dedicate cele mai frumoase capodopere de artă. Însuşi Creatorul a făcut femeia  pe pământ unica ființă dătătoare de viață. Și, spre marea noastră mirare, e îndeajuns ca acest chip, cântat de îngeri, să ajungă „soacră”, pe loc este transformată în cea mai odioasă bestie. „Soacra”, ca erou înspăimântător, ocupă primul loc în toate anecdotele rusești. Apelativul „soacra” este asociat cu cele mai îngrozitoare făpturi din fantezia acestui popor. Spun „în anecdotele rusești” pentru că nici un alt popor nu și-a ridicat soacra la un așa nivel satiric ca rușii.

Și mă miră faptul că așa ușor se uită că soacra doar este drăguța de ieri, mamă, apoi soacră și bunică. Și mă întreb, care mamă-soacră își dorește propriului copil răul? Care e cauza, oare, că odată cu trecerea în ipostaza de „soacră”, acestui chip drăguț până mai ieri i se schimbă aura? Oare toată vina o poartă numai ea? Stând strâmb, dar chibzuind drept, mă întreb: n-ar fi oare mai bine pentru familie și chiar pentru societate ca mama să rămână mamă și după căsătoria copiilor – cu drepturile ei de stăpână, de om cu multă experiență și un bun sprijin al casei și apărător al nepoților ? Anume la această întrebare mă voi referi în continuare.

În satul meu trăia o văduvă. O femeie modestă, truditoare și respectată de săteni. Creștea un fiu, căruia îi acorda toată atenția. Muncea din greu, ca orice femeie singură, care se zbătea să aibă toate cele necesare pentru viață. An după an, roata vieții se ducea înainte și fără să-și dea seama, copilul a devenit flăcău în toată firea. Și așa cum e lăsat de când e lumea, flăcăul se însoară. Mama știa câte ceva despre aleasa sufletului băiatului și i-a spus pe ocolite să nu se grăbească, să gândească serios asupra acestui pas, căci în sat sunt multe fete harnice, bune, liniștite și frumoase. „Aceasta-i crescută prea din frâul ei, oamenii o consideră prea zburdalnică și cam „împușcă în lună”. Ție-ți trebuie o soție liniștită, care să te asculte, să ai pe cine te sprijini la necaz, dar să ai și cu cine ieși în lume”.

Flăcăul a ascultat-o atent şi i-a răspuns: „Pe ea o vreau. Mă voi stărui să fie bine și să nu te obijduim. Voi face totul ca să fie înțelegere între noi”.

Biata mamă n-a mai spus nimic. Restul gândurilor le-a înghițit în sec cum  a putut. Chiar după nuntă, tânăra soție, fiind trecută prin ciur și sită, caută să-și puie soțul cu „capul la picior”, iar mamei lui îi oferă numai și numai titlul de „soacră” cu anumite drepturi limitate și un cerc restrâns de privilegii. Bietul însurățel, nefiind prea umblat prin lume, din primele zile de însurătoare, începe să calce prin străchini.

Mama, acuma soacră, fiind o femeie cu multă experiență, cunoscând legile și cerințele vieții, încearcă să-i oprească pe tineri de la unele greșeli sau unele încercări de a le comite, dar de fiecare dată se ciocnește de protestele nurorii. Mama-soacră, trăind atâţia ani singură, era obișnuită ca toate lucrurile să fie la locul lor. I-a plăcut să trăiască economisind, mereu cu gândul la ziua de mâine. Când vedea camera plină cu lucruri personale aruncate care încotro, când își vedea nora mestecând mămăliga cu telefonul la ureche și cu ochii la televizor, când vedea, că fiul spală vasele, iar ea vorbește la telefon sau își face unghiile, îi venea să urle de necaz. Dar nevrând să facă bucluc în familie, se stăruia să tacă. Însă, în pofida tăcerii, cercul ei de drepturi ca gospodină se micşora mereu. S-a ajuns până într-atât, că i s-a repartizat o cămăruță, în care tot mai rar îi întra chiar feciorul, nemaivorbind de noră. Toate aceste nedreptăți i-au zdruncinat rău sănătatea și așa destul de șubredă. Zile întregi stătea în frig și flămândă. Auzind despre aceasta,  încep să o viziteze rudele și vecinii, ajutând-o care cu ce putea. Femeia slăbea văzând cu ochii. Simțind sfârșitul aproape, într-o zi, îşi chemă rudele apropiate, fiul și nora. Le zice că i-au rămas zile numărate, își cere iertare de la toți și le spune cum dorește să fie înmormântată. Iar adresându-se către noră-sa, îi spune să audă toți: „Cum am trăit știm numai noi și Dumnezeu. Îți cer cu gură de moarte  să nu te apropii de sicriul meu, că am să te fac de rușine așa moartă.

După moarte, au  înmormântat-o după toate legile creștinești. În biserică după, ce preotul a făcut slujba de pomenire, rudele şi prietenii şi-au luat rămas bun de la răposată printr-o sărutare a bibliei sau o atingere cu mortul, în acest timp biblia se afla pe un suport deasupra sicriului. Nora tot timpul a stat lângă ușă. După ce toți au trecut pe lângă mort, nora, neuitând de blestemul soacrei, nu îndrăznea să se apropie de sicriu. Lumea nu știa care-i cauza și aștepta aproprierea nurorii de defunctă. Nora, văzând că toți se uită la ea, pornește șovăielnic, abia trăgându-şi  picioarele, spre sicriu. Aplecându-se spre biblie, atinge năsălia (o targă de dus sicriul) și biblia cade pe mort. Încercând s-o apuce, atinge sicriul, care, cutremurându-se, face să se miște capul soacrei. Nora, nefiind stăpână pe mișcările ei, i s-a părut că soacra încearcă să se scoale, întocmai cum a fost blestemul. Biata face un pas înapoi, își pierde cunoştinţa, gata să cadă. Câteva femei o apucă și o scot afară.

După această întâmplare, în biserică s-a auzit un murmur de spaimă. Preotul în acest timp citea lângă pom. Auzind acest murmur, brusc întoarce capul spre lume și din neatenţie, atinge o lumânare din pom cu cădelnița. Lumânarea arzând cade pe covor. Pălămarul se repede s-o ridice, atingând cu capul cădelnița. Când preotul întoarce capul, vede cum dascălul scutură cenușa de pe cap. Cu încetul toți s-au liniștit. Mortul este scos afară și dus la locul de veci. După masa de pomenire, lumea s-a împrăștiat care încotro, dar fiecare în felul său înțelegea cele întâmplate în biserică.

Nora n-a mers să-şi petreacă soacra până la groapă. Toată noaptea n-a închis un ochi, mereu i se năzărea cum soacra mișcă din cap în sicriu. Aceste coșmaruri n-au părăsit-o săptămâni la rând. Crezând că ceva nu-i curat la mijloc, se duce la preot să se împărtășească și să-i ceară sfatul.

Preotul o ascultă atent, din când în când uitându-se în biblie,  la urmă îi pune o întrebare:

-  Și ce manca soacra ta,  dacă de la tine nu-i plăcea nimica?

-  Nu știu, părinte, că eu nu i-am dat niciodată nimica.

La acest răspuns preotul cam s-a buimăcit, dar, totuși, o povăţui:

-   Sfătuite cu soțul: la mormânt să facem câteva citiri din cărți sfinte ca mama-soacră să vă ierte.

-  Fiul ei să umble cu capul descoperit 6 săptămâni, ca semn de doliu și primirii iertării.

-   În acest răstimp, în fiecare zi, să dați ceva de pomană, cerându-vă iertare de la răposată. Astfel, poate, vi se vor ierta păcatele. Și în viitor niciodată să nu pronunțați cuvântul „soacră”, ci numai „mamă”.

Totul a fost făcut după sfatul preotului. Fiul răposatei a umblat cu capul descoperit, dar, într-o zi rece și ploioasă, având dureri de măsele, și-a învelit capul cu un tulpan de-al soției, să nu răcească mai rău. Mulți dintre cei care l-au văzut au înțeles situația, dar alţii își ziceau: „L-a îmbrobodit nevasta, aceasta era și de așteptat”.

Bietul, așa  și a rămas cu porecla „îmbroboditul”.

Todor  NICOLAEVICI,

s. Suceveni, raionul Hliboca