„Nu i-au dus doar la muncă silnică, ci să-i nimicească pe români, să li se şteargă urma şi neamul”

„NECAZURILE  ROMÂNILOR AU  ÎNCEPUT  DUPĂ  RĂPIREA  BUCOVINEI”

De câte ori răvăşesc paginile negre ale istoriei românilor din acest colţ, cedat, răpit şi înstrăinat de Ţară – Bucovina, stropi amari  îmi  păienjenesc ochii, iar durerea din suflet priveşte strigătoare spre cer.  Or, cu  toate că s-au perindat ani, decenii de dureri şi tristeţi, negurile încă persistă val-vârtej  peste căpătâiul celor, care de veacuri au moştenit această palmă de pământ. Iar tăcerea ascunde încă multe taine în morminte, ecoul cărora răzbate tot mai pronunţat şi mai evident în inimile noastre, chemându-ne la neuitare, la păstrarea memoriei acelora care s-au jertfit pe altarul neamului, la păstrarea identităţii naţionale, a graiului străbun. Răni necicatrizate şi dureri nestinse încă dor şi sângerează în sufletele urmaşilor celor masacraţi fără vină în calvarul negrei străinătăţi staliniste.

„N-am să uit până la moarte cât amar în suflet avea moşul Toader  MINTENCU. Cu el s-a şi dus în mormânt, Dumnezeu să-l odihnească la loc de cinste, pe care într-adevăr îl merită, după chinurile petrecute în iadul pământesc. Şi cu toate că s-au scurs  zeci de ani, nu putea uita calvarul petrecut în neagra străinătate, pe ţărmurile lacului Onega. Făceam de mâncare şi el de 2-3 ori pe zi îmi povestea despre necazurile îndurate acolo. Mi-am făcut poate şi păcate, căci îi spuneam nu o dată: „Moşule, trăieşte cu ziua de azi, uită de urgiile trecutului!”. Dar el nu putea uita... A trăit o viaţă cu acea durere sfâşietoare”, îşi deapănă firul tristelor amintiri nepoata Rodica, acea care a fost alături de împătimitul hruşăuţean până la adânci bătrâneţe, când i s-a stins lumina vieţii.

Îi intrase adânc în suflet amarul şi-i otrăvise complet existenţa, de nu-l mai putea uita. Toader al lui Ion Mintencu sau Toader al Pachinei din Hruţăuţii Volocii, raionul Hliboca, cum îl numeau consătenii, era de-acum bătrân, avea peste 85 de ani, însă nu era zi să nu-i fi stat înaintea ochilor moartea în piele şi oase, aşa cum o văzuse şi o simţise acolo, la Onega,  în calvarul bolşevic, când, la vârsta-i înfloritoare de doar 37 de ani, a fost arcănit şi dus cu forţa la muncă silnică. Şi cu toate că norocul nu l-a părăsit, i-ar soarta i-a zâmbit cu fericirea de a se întoarce acasă, la scumpa-i baştină, inima i-a murit acolo, în chinurile neomeneşti, alături de consăteni şi conaţionali, mulţi dintre care s-au stins de foame şi boală în ghearele morţii. De atunci şi până la adânci bătrâneţe n-a închis un ochi ca apoi să nu se trezească ud leoarcă în agoniile acelor realităţi îngrozitoare, pe care le-a trăit în neagra străinătate.

„Necazurile românilor din ţinutul nostru au început după răpirea Bucovinei, în perioada de instaurare a regimului comunist, care a început cu masacre, deportări şi întemniţări. Acum acei care-s la putere spun că n-a fost aşa ceva şi nu prea dau voie să se organizeze mitinguri de doliu pe locurile masacrelor – la Fântâna Albă şi la Lunca, la memorialul ostaşilor români din Cimitirul Central din Cernăuţi. Însă a fost o distrugere a românilor în masă. Oamenii erau arestaţi, împuşcaţi pe loc, în caz că încercau să fugă, dar care a reuşit, s-a salvat.  Bunelul a fost arestat, fiindcă a slujit în armata română. Nici nu putea fi altfel, căci trăia pe pământ românesc. Născut în 1908, la doar 37 de ani, în 1945, împreună cu alţi consăteni – Nicolae Nichita al lui Gheorghe a Marandei, Nicolae al lui Ilie Sadovei, Gheorghe Nichita al Margalinei, Toader al lui Tină –  au fost arcăniţi, apoi duşi la gară şi închişi în vagoane pentru vite, unde, pe o căldură insuportabilă, au stat astfel câteva zile. Nu li se dădea nici de mâncare, nici măcar apă. Se urinau într-o farfurie, apoi o scoteau pe fereastră afară să se răcească şi beau ca să nu moară de sete. Ajunşi acolo, la Onega, munceau din răsputeri, îndurând foame şi frig. Bunelul îşi amintea cu înfrigurare de acele timpuri îngrozitoare. Erau şi cazuri când cei înfometaţi îi mâncau pe cei bolnavi. Un bucovinean înfometat, a băgat capul într-un poloboc de la scrumbie, în care rămăsese doar sarea şi l-a lins, peste noapte dându-şi duhul.  ”.

Se trezeau dimineaţa cu moartea lângă ei. De altfel, cea cu coasa în spinare era mereu alături ca un blestem şi nu-i scăpa pe bieţii oameni din privirea ochiului său rece, necruţător. Aproape în fiecare dimineaţă, când trebuiau să plece la muncă silnică, găseau oameni morţi printre ei, care apoi erau aruncaţi ca nişte animale într-o groapă comună.

„Nu i-au dus doar la muncă silnică, ci să-i nimicească pe români, să li se şteargă  urma şi neamul. Norocul bunelului a fost că era croitor şi pentru o felie de pâine le cosea la ofiţeri haine, le scurta mantalele. Era atât de mare necaz şi foame, încât se tăiau unul pe altul şi se mâncau. A fost prins un om ce înnebunise de foame, care tăia dintr-un bolnav ce era aproape mort. Iar când le-au dat voie să se întoarcă acasă, erau sleiţi de puteri. Aveau cămăşi naţionale de pânză, la  gulere şi poale brodate cu mărgele, fetelor băştinaşe le-au plăcut, spunându-le că dacă le dă această custură frumoasă, le vor da să mănânce nuci. Atunci el s-a aşezat, fetele au tăiat broderia şi i-au dat nuci. Le-a mâncat şi astfel s-a salvat de la moarte şi a mai prins puteri. Când a ajuns acasă bunelul de abia se ţinea pe picioare de slab ce era –  numai piele şi oase”.

AU  TRĂIT  CU  DUREREA  ÎN  SUFLET

Când în 1946-1947 a început foametea organizată de bolşevici, altă pacoste a dat peste românii noştri. Bande de „striboci”, banderişti, cum li se mai spunea, umblau pe la case şi le luau oamenilor până şi ultimul grăunte. Printre aceşti hoţi de noapte era şi fratele lui Toader Mintencu, Gheorghe, care a încercat să-l atragă de partea lor, însă n-a reuşit. Toader Mintencu a fost un om cu dreptate. I-a spus fratelui său „rătăcitor”că dacă se apropie cu hoţii de casa lui, primul glonţ îl trage în el. Stătea nopţi de-a rândul în pod cu arma în mână.

Într-o noapte „stribocii” au mers la furat, la vecinul lui Toader Mintencu, Nicolae al lui Ilie Sadovei, care tot a fost dus cu forţa la Onega, iar fiul Toader îşi aminteşte cu groază că atunci, când s-a întors acasă, „fugeau păduchii pe el ca furnicile în moşuroi. Ne-au luat cele 5 hectare de pământ, oile, vitele, căruţa şi caii, totul.  Nu le-a trebuit mult timp golanilor să-i distrugă pe români. Sora Mărioara a fost dusă cu forţa la tăiatul pădurilor şi dormeau în colibe iarna pe ger”.  Erau greutăţi mari. Varvara, soţia lui Nicolae, a ascuns brânza de oi afară, în grădină, să n-o găsească banderiştii. Apoi, după ce au fost prădaţi şi li s-a furat toată pâinea, cei 8 copii ai lor –  şase băieţi şi două fete –   au supravieţuit, hrănindu-se cu această brânză. Hoţii, printre care erau şi câţiva vecini, l-au bătut crunt pe stăpân, au măturat ultimele grăunţe din podul casei, apoi Pricoche al lui Gheorghe a lovit-o pe Varvara cu patul armei în piept ca să spună unde au ascuns hrana. Femeia l-a cunoscut pe vecin şi când acesta a încercat s-o lovească a doua oară, i-a spus: „Eu ştiu cine eşti, mă omori, dar cum vei trăi după aceasta?”. Au avut noroc că femeia răcnea în gura mare, iar Toader Mintencu, care stătea la pândă în podul casei, a tras câteva focuri, căci avea armă de vânătoare şi banderiştii s-au speriat şi au şters putina. Astfel gospodarii au rămas în viaţă. Mai târziu, după cum mi-a povestit feciorul Varvarei, Toader Sadovei, când s-au scurs ani de zile, înainte de moarte, vecinul Pricoche al lui Gheorghe venea la Varvara şi îşi cerea iertare. Toţi sunt la sfânta dreptate şi martor le e unul Dumnezeu, însă Varvara aşa şi nu l-a putut ierta pe vecin, căci le luaseră ultima bucăţică de pâine de la gură copiilor.

Totul ce furau, ascundeau în pădure. Într-o dimineaţă, Toader Mintencu a observat pe ciubotele fratelui său, căci locuiau alături, floricele galbene din pădure, l-a urmărit şi a înţeles că ce furau noaptea, banderiştii ascundeau în desişul codrului. Însă i-a ajuns pe toţi călăii plânsul şi blestemele văduvelor şi copiilor. În 1952 fratele lui Toader, Gheorghe, s-a sinucis, împuşcându-se.

„Fiindcă au rămas de micuţe orfane de părinţi, mama Filuţa a fost înfiată, iar mătuşa Ghenţa, fiind mai mare, lucra la nişte oameni bogaţi din Voloca, care nu aveau copii şi i-au lăsat prin testament  întreaga lor avere. Însă vecinul Pricoche al lui Gheorghe, acelaşi „striboc”, slugă  stalinistă, a pus ochii pe mătuşa şi venea la ea să facă dragoste. Însă mătuşa l-a refuzat categoric, căci nu-l putea suporta, iar el, pentru a se răzbuna, a împrăştiat grâu la ea în casă şi a denunţat-o organelor că a furat, astfel a fost arestată şi judecată. În timp ce se afla după gratii, i-au luat gospodăria. Astfel procedau cu cei nesupuşi banderiştii, conduşi de „eliberatori. Doamne, cât rău le-au mai făcut oamenilor noştri bolşevicii după ce au răpit Bucovina!”.

Felicia NICHITA-TOMA