06 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU OCHII ÎNLĂCRIMAŢI ŞI CU INIMA FRÂNTĂ…

1 aprilie 2013 р. | Categorie: Istoria neamului

La Boian, articolele publicate în „Zorile Bucovinei” nu numai că sunt citite, dar şi discutate, multe răscolind amintiri şi emoţii deosebite în sufletele cititorilor. Drept dovadă o să vă povestesc doar un caz. Articolul „PE UNDE EXISTĂ MĂCAR UN SINGUR ROMÂN…”, din 20 februarie 2013, semnat de Maria Toacă, mi-a readus în anul 1939, când la Boian, în Casa Naţională, s-au oprit soldaţii care mergeau la manevre. Deoarece familia noastră locuia nu departe, am avut prilejul să facem cunoştinţă cu unii ostaşi. Mai ales copiii erau curioşi de tot ce se întâmpla în jur. Atunci prima dată am auzit de ofiţeri şi gradele lor – căpitan, locotenent etc. Acei soldaţi au stat la Boian numai o zi şi o noapte.

Pe mine m-a impresionat faptul că ei aveau un cucoş dresat, cu nume omenesc – Costică. Dacă soldatul spunea: „Costică, plecarea!”, cucoşul se urca pe o scăriţă în maşina acoperită. Ordonanţa unui ofiţer ne-a povestit că această pasăre dresată este ceasornicul viu al soldaţilor. Noi, copiii din vecini, ne ţineam din urma lor, fiind serviţi cu ciocolată. În 1943 s-au întors numai doi dintre acei soldaţi, ambii cu răni serioase. Ei ne-au povestit că au fost pe frontul de la Stalingrad. Bunica s-a interesat unde sunt ceilalţi, auzind răspunsul că aproape toţi au căzut pe câmpul de luptă.

Evocând aceste momente, în timp ce citeam articolul m-a sunat o fostă elevă de-a mea, Maria Costel (Toma). Şi ea era cuprinsă de fiorii amintirilor ce-au răvăşit-o la lectura materialului din „Zorile Bucovinei”. Mi-a spus că unchiul ei, Mihai a lui Toader Costel, a luptat la Stalingrad şi ea păstrează scrisorile lui trimise de pe front. Ne-am întâlnit, Maria aducându-mi multe fotografii şi 52 de scrisori de la ostaşul Mihai Costel, şi încă 10 de la camaradul său Aurel Ciobanu din Suceava. Timp de trei zile am citit scrisorile, cu ochii înlăcrimaţi şi cu inima frântă. Unele le-am citit cu lupa, căci, fiind scrise cu creionul, erau indescifrabile.

Nici nu vă închipuiţi, dragi cititori, ce-am simţit eu după lectura scrisorilor. Mă gândeam la cel ce le-a trimis părinţilor, fraţilor şi surorilor aceste foi cu miros de praf de puşcă şi de moarte. Îmi dau seama că doar acum am înţeles emoţiile lui Vasile Şoimaru (autorul cărţii „Cotul Donului, 1942”) când a ajuns pe acele meleaguri. Bravo Mariei Costel că a păstrat aceste relicve de familie. Dar ca să înţelegeţi cine a fost Mihai Costel, voi începe de la părinţii săi. Toader a lui Dumitru Costel şi soţia sa Profira, împreună cu copiii Domnica, Gheoghe, Dumitru şi Vasilică, în primul război mondial au fost ridicaţi din Boian şi duşi la Astrahan, pe Volga. Când s-au întors, pe locurile natale continuau luptele şi au trăit un timp la Chiţmani şi Stăuceni. Mezinul Mihai s-a născut la 3 octombrie 1917. Cât e de cruntă uneori soarta: copilul primului război mondial avea să moară în cea de-a doua conflagraţie mondială, pe malul Volgăi!

Mihai a fost recrutat în 1939, nimerind în Regimentul 8, comp. I Infanterie, cercetaş în Oradea Mare. În cele 26 de scrisori, trimise la Boian în 1939, el îi ruga pe părinţi ca să facă cerere să fie transferat în Regimentul din Cernăuţi, unde nimerise prietenul său Nicolae Ţurcan. Dar se vede că părinţii n-au avut posibilitatea să-i împlinească această dorinţă. Din teancul de scrisori am mai citit 9 din anul 1940 şi 17 trimise de pe front în 1942. Nu pot să nu expun câteva frânturi din ele, toate începând cu: „Dragi părinţi, fraţi şi surori! Să nu aveţi grijă de mine. Dar din când în când să vă rugaţi la Dumnezeu pentru scăparea mea şi să mă întorc acasă”. Prietenului său Nicolae îi scria: „Aducându-mi aminte de zilele petrecute împreună în Boian, ce fericiţi eram… Dar astăzi, când stau pe malul Volgăi, în dărâmăturile Stalingradului, mă gândesc… că bun e Dumnezeu, poate vom scăpa şi noi de aici” (4 IX 1942).

Nu s-a plâns în nicio scrisoare, nici atunci când a fost rănit. De fapt, scrisorile de pe front treceau prin cenzura militară. Poate nu avea voie să scrie adevărul. Şi, totuşi, într-un răvaş am citit următoarele rânduri: „Voi aţi hrămuit cu muzică, iar noi cu muzica de obuze şi avioane inamice. Eu am rămas cu A. Ciobanu din Bucovina, restul ne-au părăsit pentru totdeauna. Mulţi din prieteni nu-şi vor mai vedea casa şi părinţii. Până în prezent mulţumesc lui Dumnezeu că  m-a ferit… Roagă pe Sfinţia Sa, pe părintele Ghiuţă să pomenească în biserică în fiecare duminică pe Eroul sergent Pătrăuceanu Nicolae, bun comandant al meu, mort în ziua de 1 august 1942” (scrisoare din 4 august 1942).

Împreună cu Mihai a luptat Aurel Ciobanu, camarad bun din Suceava, localitatea Ponoci, satul Coresca. Ei au fost alături până în ziua de 22 ianuarie 1943. Din scrisoarea prietenului său reiese că în acea zi ei au fost despărţiţi la o distanţă de 10 kilometri unul de altul. Aurel Ciobanu a fost transportat cu avionul în ţară şi de-atunci nu s-au mai văzut. Mihai Costel a fost dat ca dispărut pe câmpul de luptă la 2 februarie 1943. Ce s-a întâmplat cu el? Putem doar să presupunem că, rănit fiind, a nimerit într-o groapă comună, sau a fost luat prizonier şi a murit pe drumurile Siberiei…Unul Dumnezeu ştie, unde şi-a dat sufletul.

Maria Costel, fiica lui Gheorghe (fratele lui Mihai) şi-a căutat unchiul prin Crucea Roşie. A primit răspunsul ce-l ştia de mai înainte – că e dispărut. Despre Aurel Ciobanu, prietenul unchiului ei, a aflat că e viu şi că au corespondat. Pe cărţile poştale militare am mai citit următoarele: „Noi luptăm. Voi să subscrieţi împrumutul reîntregirii – 1941”. A avut dreptate I. Niculescu (unul din eroii din cartea lui Vasile Şoimaru), când a spus: „Armata română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti…”.

De când am citit acele foi îngălbenite de vreme, trimise din infernul luptelor de la Stalingrad, mă gândesc tot timpul la soarta sergentului Mihai Costel. De acolo, din iadul morţii, el era cu dorul la părinţi, la fraţi şi surori. Le scria prietenilor Nicolae Ţurcan şi Nicolae Cozmiuc şi dorea tare mult să se întoarcă la vatra străbună. Dar nu i-a fost dat să-şi vadă satul şi pe toţi cei dragi. Îmi dau seama că nu numai în Boian, ci şi în alte sate mai sunt mulţi ostaşi uitaţi, care au murit departe de casă. E complicat să se alcătuiască listele cu numele lor, dar ar trebui să ne îndeplinim şi această datorie. Vreau să-i mulţumesc elevei mele Maria Costel că a păstrat cu pietate amintirea despre unchiul ei şi că e o bună româncă. Are dreptate autoarea articolului care mi-a răscolit aceste gânduri că Până la Don şi Volga e prea departe ca să ajungem vreodată să ne închinăm osemintelor străbunilor, dar şi mai greu este să arătăm un semn de neuitare aici, aproape de casele şi inimile noastre”.

Eleonora BIZOVI, corespondentă netitulară

În imagini: Mihai Costel, cu doi ani înainte de recrutare, 1937; cu prietenul Aurel Ciobanu (primul din stânga) şi încă un camarad de luptă (M. Costel – în cască), anul 1942; în mijlocul soldaţilor M. Costel în primul rând, al patrulea din dreapta; grupul de premilitari, în frunte cu comandantul, pe când jucau în spectacolul „Moş Ion Roată”, Boian 30 ianuarie 1937.