07 februarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – O RANĂ DESCHISĂ PENTRU NEAMUL ROMÂNESC

30 martie 2015 р. | Categorie: Social

Deşi de 24 de ani picură lacrimile de ceară la altarul de jertfă al Neamului Românesc din poiana Varniţei de lângă Fântâna Albă,  candela memoriei arde tot mai vie în Catedrala Martirilor.  De 24 de ani, cu sufletele înlăcrimate, românii din nordul Bucovinei, orfani de Patrie şi ai nimănui, îngenunchează la Troiţa Eroilor, masacraţi, la 1 aprilie 1941, de un regim barbar, doar pentru faptul că au dorit să trăiască în Ţara lor liberi şi fericiţi. Cu rugi fierbinţi, înălţătoare spre cer, în fiecare an, în ziua de 1 aprilie, românii băştinaşi vin să-şi deplângă  părinţii şi buneii, rudele care au ars în focul iadului comunist, doar pentru că îşi iubeau Ţara şi Limba, Străbunii şi Libertatea. Evident, dramaticele evenimente de deznaţionalizare, care, spre regret, mai persistă încă, ce-i drept, sub un veşmânt mai camuflat, au rămas pentru mulţi dintre noi, românii bucovineni şi herţeni, o rană deschisă din care, de 74 de ani, se prelinge amarul durerii. Dincolo de orice calvar, deportări în masă, arestări şi interogări, înjosiri, munci silnice şi înfometare, buneii şi străbuneii noştri s-au sacrificat ca adevăraţi Sfinţi  în numele cauzei naţionale întru periplul Neamului.

Oricum, povara durerii e mai uşoară,  nu e atât de apăsătoare, când e împărtăşită de fraţii de după sârma ghimpată, care nu au fost ca noi vitregiţi de soartă şi cărora le-a zâmbit norocul să trăiască la sânul Ţării, dar nu străini pe pământul strămoşesc. De altfel, un adevărat frate, care nu doar ne împărtăşeşte tristeţile şi ne alină rănile sufleteşti, ci ne face cunoscute tragediile în întreaga Românie, prof. Constantin Moroşanu, preşedintele Asociaţiei „Prietenii Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa” din Darabani, prin înrădăcinarea tradiţiei de a comemora jertfele regimului totalitar stalinist, ne-a luat parcă o parte din povară, uşurându-ne greul durerii ce ne ţine ca într-un cleşte de zeci de ani – de când am fost înstrăinaţi de Patrie, înrobiţi, de când a început „eliberarea” Bucovinei şi Ţinutului Herţa, nimicirea şi deznaţionalizarea noastră, a românilor autohtoni.

Nu s-au stins încă lumânările în memoria românilor căzuţi în măcelul din Lunca Prutului, Ţinutul Herţa, din ianuarie-februarie 1941, eveniment comemorativ, organizat de dl Constantin Moroşanu acum două săptămâni la Hudeşti, judeţul Botoşani, însă fratelui nostru de sânge şi idei îi aparţine iniţierea  altui simpozion internaţional la Darabani: „Masacrul de la Fântâna Albă, tragedii ale neamului românesc”, organizat în comun cu primăria locală, condusă de primarul Corneliu Aroşoaie,  la care au participat dnii Costică Macaleti, prefectul Judeţului Botoşani, prof. doc. Vasile Adăscăliţei, alţi reprezentanţi ai primăriilor şi instituţiilor locale, consilieri judeţeni şi locali, Petru Grior, directorul Centrului de cercetări istorice  şi culturale din Cernăuţi, dr. doc. Ilie Popescu, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi, o delegaţie din comuna Mahala, raionul Noua Suliţă, în frunte cu primarul Elena Nandriş, profesoara Ana Gostiuc, pictorul Alexandru Timciuc şi soţia sa, învăţătoarea Lilia, Aurora Bujeniţa, supravieţuitoare a deportărilor, o delegaţie din raionul Herţa, condusă de Viorel Iastrimschii, şeful Administraţiei Raionale de Stat, Adrian Medvidi, şeful Secţiei raionale de cultură, Maria Zabolotnic, metodist, Lilia Iastrimschi, primarul s. Ţureni, Ion Pantea, primarul s. Târnauca, Dumitru Lupu, primarul s. Lunca, Gheorghe Onofriciuc, directorul clubului din Satul Mare, Costel Ursu, antreprenor privat din Herţa, o delegaţie din raionul Hliboca, în frunte cu Nicolae Şapcă, vicepreşedinte al Societăţii „M. Eminescu”, Vasile Ioneţ, primarul s. Carapciu, profesorul Ion Sucevanu din Suceveni, Vasile Gumelnic, directorul ŞM Dimca (Tristiana), secretarul responsabil Marian Andronic din Cernăuţi, etc.

Inaugurând simpozionul internaţional, dl Cornel Aroşoaie, primarul or. Darabani,  precum şi prefectul Costică Macaleti, s-au referit la importanța întrunirii, sensibilizând că  evenimentul ce a reunit români din stânga şi dreapta Prutului, nu are caracter politic, ci s-a înrădăcinat deja  la Darabani şi se va desfăşura ori de câte ori urmează să ne amintim de acei care „şi-au jertfit viaţa pentru pământul românesc, pentru continuitatea neamului, pentru România Mare”.

Asupra aceluiaşi fapt că simpozionul nu are nici o relevanţă politică, ci doar una comemorativă, se desfăşoară în legătură cu istoria zbuciumată a românilor din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, care după 1944 au rămas în componenţa URSS,  pentru a face cunoscute odioasele crime ale regimului sovietic totalitar, ale „fratelui mai mare”, a stăruit şi prof. Constantin Moroşanu, referindu-se şi la data de 27 martie – împlinirea a 97 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

Momente emoţionante privind tragedia românilor după ocuparea provinciei istorice a României de către ruşi, masacrul de la Fântâna Albă, deportările, represiunile, înălţarea în 1942 a primei cruci în poiana de la Varniţa, pe locul gropii comune, unde grănicerii sovietici i-au îngropat în aprilie 1941 pe românii cosiţi de mitralierele lor, şi pe cei răniţi, măcelăriți apoi cu săbiile,  dar încă vii, pentru că au dorit să treacă frontiera şi să trăiască liberi în Patria lor, comemorarea martirilor neamului după 1991, după independenţa Ucrainei, la locul masacrului fiind înălţat un complex memorial, dramaticele urmări ale războiului din Donbas, declanşat anul precedent de „fratele mai mare”, au fost evocate de cercetătorul Petru Grior, dr. doct. Ilie Popescu, Nicolae Şapcă, Viorel Iastrimschi, Gheorghe Ciornoleţchi, din Trestiana, de unde 200 de români au plecat spre punctul de trecere al frontierei de la Fântâna Albă, 3 fiind ucişi 13 – răniţi, iar 43 –  deportaţi apoi în Kazahstan,  Ana Gostiuc, care s-a referit la masacrele de la Lunca şi deportările în Siberia, doar în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 din Mahala fiind deportate 602 persoane, Ion Sucevanu,  ultimul accentuând că, de fapt, marea tragedia a românilor bucovineni a început în 1940, când, un grup de vreo 40 de persoane din Suceveni, în majoritate femei şi copii, în noaptea de 19 noiembrie, au hotărât să treacă ilegal în Ţară. Unii au reuşit să treacă, dar cea mai tragică a fost soarta Titianei Lupaşcan, care mergea cu o fetiţă de 11 ani de mână, iar cu alta de 3 anişori – în traistă,  gloanţele grănicerilor a doborât-o pe femeie, iar apoi, fetiţele, împreună cu bunica lor, au fost deportate în Kazahstan. Dramatic a fost şi destinul Victoriei Sucevanu, care a fost ridicată împreună cu cele şapte fiice – cea mai mare avea 14 ani, iar cea mică – 3 anişori, cu socrul de 85 de ani, fiindcă soţul ei luptase în armata română. Nu le-a zâmbit norocul să se întoarcă la vatră, s-au stins toţi ca lumânarea în neagră străinătate, de ger şi foamete. Din Suceveni s-au pierdut atunci aproape 300 de persoane.

Mulţumindu-le fraţilor români că sunt alături de durerea noastră, care, în fond, e a tuturor românilor, că au răbdare să asculte prin ce necazuri, greutăţi şi chin au trecut românii, înstrăinaţi de Ţară, căci e foarte greu de ascultat, dar mult mai anevoios a fost de suportat calvarul stalinist, dna primar Elena Nandriş, a specificat că, românii din Mahala, comună martirizată, au avut cel mai mult de suferit în consecinţa deportărilor şi represiunilor bolşevice.

Evenimentele tragice ce au urmat după masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă au fost aprofundate în prelegerea dl Ilie Popescu, acel care din propria pensie a înălţat deja 6 cruci în memoria victimelor regimului totalitar, a editat mai multe cărţi cu acest subiect, tatăl său Vasile, care era în lista celor plecaţi la Fântâna Albă, fiind arestat şi încarcerat. Era încă un copil de 7 ani, când, împreună cu mama şi cei  7 fraţi, au fost deportaţi în stepele pustii ale Kazahstanului, unde au îndurat ger şi foamete. „Tata a fost condamnat la 10 ani de închisoare în Ural, regiunea Sverdlovsk, unde a murit schingiuit de călăii comunişti şi de foame. În 1941 mama a fost ridicată cu cei 8 copii – cel mic, Costică, avea doar 5 anişori, consideraţi „duşmani ai puterii sovietice”,  am fost  deportaţi în nordul Kazahstanului, unde am stat într-un bordei în care, când ploua, pătrundea apa, îndurând ger şi foamete. Dar ne-a salvat Dumnezeu, căci împreună cu mama ne rugam cu lacrimi fierbinţi. În 1994 am scris şi o carte despre calvarul pe care l-am îndurat: „În drum spre Golgota”. De tata n-am ştiut nimic timp de 45 de ani, apoi am aflat că a decedat în închisoare din cauza torturilor şi foamei. Când ne-am întors acasă, n-am găsit nimic. Un an de zile n-am avut o bucăţică de pâine. Cu 9 hectare de pământ şi 2 de pădure, pe care ni le confiscase „eliberatorii”, am ajuns argat, păşteam vitele oamenilor. E uşor să vorbeşti despre acele chinuri, dar e îngrozitor să le simţi pe propria piele”.

Deportarea a lăsat urme adânci în sufletul Aurorii Bujeniţa din s. Mahala, care avea doar 4 anişori, când trenul morţii îi ducea spre Peciora, împreună cu mama sa şi frăţiorul de câteva luni, cu încă 350 de familii, dintre care, în timp de 6 ani de ger şi foame, chin şi calvar în surghiun, au supravieţuit doar 60 de persoane. Nu-şi poate opri nici acum lacrimile durerii.

Drama deznaţionalizării românilor din Bucovina, Ţinutul Herţa, dar şi a celor din Basarabia,  denotă faptul că pentru ei nu a existat nimic mai sfânt decât iubirea faţă de Ţară şi Neam, de Glie, de Străbuni, a sensibilizat prof. doc. Vasile Adăscăliţei: „Sunt foarte mulţumit că fiecare dintre cei prezenţi azi, aici, simt mai mult respect faţă de românii de dincolo de sârma ghimpată, au faţă de ei mai multă înţelegere, dar vreau ca autorităţile statului să-i trateze cu mai multă responsabilitate, să ne implicăm mai concret în ajutorarea fraţilor noştri bucovineni şi, eventual, prin intermediul asociaţiei încercăm să menţinem un punct de legătură”.

Participanţii la comemorarea victimelor regimului sovietic au depus flori la monumentul eroilor din localitate, simpozionul internaţional încheindu-se cu un concert comemorativ, susţinut de Clubul copiilor din Darabani, conducător artistic prof. Mirel Dascălu, avându-i ca solişti pe Mitică Hapliuc din Darabani, acompaniaţi de instrumentiştii formaţiei „Mozaic”, Darabani-Lipcani, la care s-au alăturat Gheorghe Onofriciuc din Satu Mare, Herţa (la trompetă şi fluier) şi Elena Nandriş, interpretând cântece despre Bucovina.

Felicia NICHITA-TOMA

Fotografii: „Zorile Bucovinei”