LUNCA ŞI FÂNTÂNA ALBĂ - KATYN AL ROMÂNILOR BUCOVINENI

Românii bucovineni, în decursul istoriei zbuciumate, au fost oameni paşnici, harnici şi credincioşi, iubitori de libertate şi de adevăr. Dar aceste calităţi nu o dată le-au fost puse la încercare de cotropitori şi „eliberatori” de tot soiul. S-au „evidenţiat” la acest capitol sovieticii, care în 1940 ne-au „fericit” cu asuprirea lor declarată de ei drept „grijă, salvare, eliberare, fericire”. Doamne fereşte de asemenea „bunătăţi”, aduse peste noapte şi impuse bucovinenilor! Şi ei au încercat pe cale paşnică să treacă frontiera în Ţară, să scape de ele pentru a se salva de jugul de nesuportat al ocupaţiei bolşevice, dar au fost opriţi de gloanţele duşmane, mulţi găsindu-şi moartea în masacrele de la Lunca (6/7februarie 1941) şi din poiana Varniţa de lângă Fântâna Albă (1 aprilie 1941),  mii de oameni nevinovaţi au fost supuşi unor torturi îngrozitoare în temniţele N. K. V. D.-ului, au fost deportaţi în Kazahstan, Siberia ş.a. Şi datoria noastră, a generaţiei actuale, e să nu uităm de aceste tragedii, să-i comemorăm pe  eroii neamului –  aceasta a fost teza principală a conferinţei”Masacrele de la Lunca şi Varniţa din iarna şi primăvara anului 1941”, organizate în ajunul zilei de 1 aprilie de Societatea orăşenească „Golgota” (preşedinte  Octavian Bivolaru).

Atât în cele două rapoarte, prezentate de Petru Grior,  preşedintele Centrului de cercetări istorice şi culturale din or. Cernăuţi, şi de jurnalistul Vasile  Carlaşciuc, cât şi prin luările de cuvânt ale lui Corneliu Cibotaru, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, scriitorului Dumitru Covalciuc, redactorului-şef al ziarului „Zorile Bucovinei” Nicolae Toma, profesorilor şcolari Octavian Voronca, Gheorghe Onofreiciuc şi Nicolai Hanchevici, activistului obştesc ucrainean Konstantin Katerenciuk, care au evocat curajul românilor nevinovaţi din satele de pe Valea Siretului, care au pornit la 1aprilie 1941 într-un marş paşnic cu icoane, prapuri şi Tricolorul pentru a se uni cu rudele lor din România, dar au fost masacraţi de „eliberatori”. Vorbitorii au specificat faptul că genocidul de lângă Fântâna Albă a fost un Katyn al românilor bucovineni, deoarece aici, în acest loc al durerii şi tristeţii, zac osemintele înaintaşilor noştri, pe care nu trebuie să-i uităm, să ne amintim mereu de ei, dar nu numai o zi din an, să înţelegem că faptele lor n-au fost zadarnice, ci au rămas ca o amintire şi o rană deschisă pentru întreg Neamul Românesc, că ei au trecut în veşnicie, însă au rămas în nemurire.

Cu durere şi tristeţe şi-a amintit de acest eveniment sângeros poeta populară Eugenia Ciocoboc din Tereblecea, mama căreia, Casandra, împreună cu alte câteva femei, au rămas în urma coloanei şi au  scăpat de moarte datorită unui grănicer din Basarabia, care cunoştea limba şi le-a învăţat să nu spună nimănui că au fost pe aceste locuri şi nu ştiu nimic despre evenimentele sângeroase ce au avut loc acolo. „Cu toate că aveam atunci doar cinci anişori, iar mama a trecut la cele veşnice de două decenii şi jumătate, nu pot uita de amintirile triste ale mamei despre acea zi de năpastă pentru românii bucovineni, când ea întâmplător a rămas în viaţă”, şi-a încheiat cutremurătoarea-i evocare veterana.

Acum, când au trecut 72 de ani de la tragedia de la Varniţa, cred că pe aceste locuri sângeroase ar trebui să fie înălţată o biserică măreaţă în memoria celor masacraţi, căcă ei au fost toţi creştini adevăraţi şi au pornit spre Ţară cu însemne creştineşti în mână –  cruce, icoană, prapuri. Ştiu că mi se va reproşa că în actualele momente de criză acest deziderat e nerealizabil. Dar dacă la înfăptuirea respectivului proiect şi-ar uni forţele ambele ţări –  şi România, Patria noastră istorică, şi Ucraina, stat al cărui cetăţeni suntem, acest vis ar putea deveni realitate. În al doilea  rând, Parlamentul României,  prin adoptarea, la 10 mai 2011, a  Legii nr,68, a instituit „ziua de 1 aprilie ca Zi naţională de cinstire a memoriei românilor –victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone,ale deportărilor , ale foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Deci, Ţara nu-şi uită eroii. Dar noi, românii din ţinut, ce aşteptăm? Oare nu avem deputaţi în Consiliul Regional? De ce atunci unii dintre ei, care se consideră români, n-ar înainta pe ordinea de zi chestiunea instituirii zilei de 1 aprilie – Zi de comemorare a victimelor regimului totalitar stalinist, a masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă? Şi societăţile naţional-culturale româneşti din regiune, dacă e nevoie, ar semna o asemenea adresare către deputaţi, astfel îndeplinindu-ne cât de cât datoria sacră faţă de înaintaşi.