10 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

JALEA ŞI AMARUL DEZRĂDĂCINAŢILOR

4 aprilie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

1 aprilie este nu numai data cea mai tragică în calendarul durerilor noastre, ci şi ziua când morţii au o putere mai mare decât cei vii. Mai bine de două decenii, la începutul lui Prier păşim pe urmele martirilor de la Fântâna Albă, întărindu-ne cu credinţa, curajul şi dragostea lor de ţară. Repetăm marşul demnităţii şi nesupunerii pentru cinstirea memoriei lor, dar mai ales pentru ca asemenea tragedii să nu se repete niciodată pe pământul nostru – în istoria românilor şi a altor neamuri. De la ’90 încoace am trăit cu această credinţă neîndoielnică, dar războiul prelungit din estul Ucrainei ne clatină siguranţa, ne dezrădăcinează până şi cea mai firavă speranţă că rugăciunile noastre la crucile românilor victimizaţi sunt auzite, că nici o crimă contra umanităţii nu poate rămâne nepedepsită.

De nimic nu putem fi siguri în aceste timpuri bântuite de ură şi agresivitate. Suntem martori ai unor tragedii, despre care credeam ferm că niciodată „n-o să se mai repete”, vedem oameni nevoiţi să-şi părăsească agoniseala de-o viaţă, casele şi mormintele strămoşilor. Şi mă gândesc cu groază ce am face, cum ne-am salva, dacă, Doamne fereşte, am fi nevoiţi să luăm drumul pribegiei, aşa cum au făcut-o în primii ani de ocupaţie sovietică bunicii noştri. Doar, în pofida deznaţionalizării, asimilării forţate şi „de bună voie”, au mai rămas pe aceste meleaguri nu puţini oameni care simt şi respiră româneşte. Încotro ne-am lua lumea în cap, cine ne-ar primi cu pâine şi sare? Am fi bineveniţi la fraţii de sânge? Sunt întrebări care nu pot să nu ne frământe, deşi nu sunt sigură că ne-a mai rămas ceva din tăria celor ce zac în gropile comune din pădurea Varniţei, Lunca Prutului şi alte locuri din apropierea sârmei ghimpate ce ne desparte.

Desigur, acum trăim o altă realitate. Graniţa dintre români nu e păzită de tancuri şi mitraliere, nu e închisă cu zeci de lacăte. Mulţi avem rude, prieteni, unii chiar şi buletine româneşti în buzunare. Dar toate acestea ne sunt bune, frumoase şi de folos atunci când ni-i bine, când trăim fericiţi la cuiburile noastre. Nu am dreptul să fac prorociri sinistre, nici paralele nepotrivite. Dar din mărturisirile culese de la dezrădăcinaţii din anii nefaşti m-am pătruns de jalea şi amarul lor. Fugind de urgia bolşevică, şi-au salvat vieţile, şi-au refăcut destinele, însă foarte anevoios. Mulţi au cunoscut prigoniri şi dincolo, şi nu doar din partea autorităţilor comuniste instaurate de sovietici în România. Printre oamenii de rând se găseau şi de acei care nu puteau pricepe, nu vroiau să înţeleagă situaţia în care s-au pomenit românii de sub ocupaţie. Nu pot uita cuvintele medicului Gheorghe Nandriş din Sibiu, nepotul martirei Aniţei Nandriş, rostite la o întâlnire cu copii de vârstă şcolară de la baştina sa Mahala. Era şi el cam de vârsta lor când şi-a urmat părinţii pe drumul pribegiilor. Într-o comună înstărită de lângă Sibiu li se reproşa: „Un bun gospodar nu-şi lasă casa, pământul, nu o ia razna ca ţiganul cu şatra prin lume”.

Cu mai multe lacrimi decât cuvinte vine la locul holocaustului românesc de la Fântâna Albă o venerabilă doamnă, Tatiana Vlad Guga de la Vatra Dornei. Nu ştiu precis, a împlinit anul trecut 90 de ani sau se pregăteşte acum să treacă hotarul nonagenar. Ultima dată am îmbrăţişat-o acum câţiva ani, la Mahala, când a fost dezvelit bustul Aniţei Nandriş – simbolul tuturor românilor victimizaţi de regimul totalitar sovietic. De multe ori am avut bucuria s-o reîntâlnesc pe buna mea cunoscută de la Vatra Dornei la sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”, la alte manifestări româneşti la Cernăuţi, cele mai emoţionante clipe pentru ea fiind întâlnirile cu baştina, mereu durutul şi doritul Iordăneşti. Întotdeauna am văzut-o însoţită de fiul Constantin. Prima dată, când am stat de vorbă pe pământul scăldat în sânge românesc din pădurea Varniţei, avea 87 de ani şi era nespus de bucuroasă că la vârsta ei a ajutat-o Dumnezeu să se închine acestui loc sfânt, căci la Cernăuţi, la sărbătoarea limbii române, ajunge mai uşor. Fiul ei mi-a mărturisit că mai demult încercaseră să ajungă singuri la Fântâna Albă, dar au rătăcit, oprindu-se la monumentala catedrală din această localitate. De fiecare dată când se porneşte spre altarul de jertfă al conaţionalilor, dna Guga se întăreşte prin rugăciune, stăruind mult să se închine la locul unde tatăl ei, preotul Constantin Vlad din Iordăneşti, a ţinut slujbe de pomenire în anii 1942 şi 1943. Mi-a povestit că la 1 aprilie 1941, în această pădure, aproape de hotarul sângeros, a fost cea de-a doua naştere a consătenilor ei, Ion Carp şi Grigore Zegrea, care au reuşit să se târâie printre morţi, iar mai târziu să treacă hotarul în România, stând şi acolo un timp ascunşi de teamă să nu fie suspectaţi de spionaj.

Am cunoscut-o episodic, la adâncă senectute, pe această doamnă firavă, cu o mână sprijinită în baston, iar cu alta de braţul fiului Constantin (Nucu), dar cu privirea tânără şi inima doldora de dor pentru rădăcinile de-acasă. Îmi venea greu să mi-o imaginez în ipostaza de copil, la vârsta când, alături de tatăl ei, preotul Constantin Vlad, a cutreierat România în căutarea unui adăpost. Niciodată n-am reuşit să-i ascult până la capăt trista odisee a fugii de pericolul comunist, foarte asemănătoare cu a altor dezrădăcinaţi. Dar îi cunosc în amănunte durerile şi irecuperabilele pierderi din ultima carte primită de la dna Tatiana Vlad Guga – „Fugiţi de urgia bolşevică”, în care îşi descrie calvarul celor două refugii. Era în clasa a V-a, visa la o vacanţă fericită la sfârşit de an şcolar la Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna”, în ziua neagră de 28 iunie 1940, când prima dată a părăsit Cernăuţiul. Fetiţa era bolnavă la acel moment, avea febră 40 grade. Rudele la care trăia în gazdă vroiau s-o interneze în spital, ea însă le-a implorat să n-o lase pradă bolşevicilor. La vârsta de doi ani, Tatiana a rămas orfană de mamă, fiind crescută de tatăl, alături de care a înfruntat toate nevoile retragerii în România.

Oricât ar părea de straniu, dar vestea începerii războiului în ziua de 22 iunie 1941 i-a adus bucurie: „Îmi bătea inima de bucurie, în speranţa că ne vom întoarce acasă. Cine n-a fost refugiat poate oare înţelege starea noastră de spirit de atunci?”. Întoarcerea le-a fost vremelnică, iar bucuria de a sărbători în casa părintească Paştele din primăvara lui 1942, umbrită de nenorocirile consătenilor: „Cu mare tristeţe am aflat despre deportările unor ţărani şi familii din Iordăneşti, care la 1 aprilie 1941 au încercat să treacă graniţa la Fântâna Albă. …În drumul lor spre graniţă au fost mitraliaţi şi îngropaţi, unii chiar de vii, în gropi comune, iar cei rămaşi acasă, rude, prieteni sau cunoscuţi, au fost deportaţi fără a se mai şti nimic despre ei”. Degrabă, Tatiana a urcat din nou în căruţa pribegiei. Cum i-au decurs anii până la stabilirea la Vatra Dornei, putem înţelege din următorul fragment din cartea ei. Căutând adăpost într-o comună bogată, refugiaţii au fost bruscaţi de un gospodar: „D-apoi eu nu v-am pus să plecaţi în lume. Dacă aţi fi voi oameni cu stare şi aţi fi avut şi voi o gospodărie ca a mea, n-aţi mai fi avut inimă s-o părăsiţi şi să porniţi în lume ca refugiaţi. Nu vă cunosc şi nu cred că în satul nostru vă mai primeşte careva”. Exact ca în colinda despre Dumnezeu şi Sfântul Petru care n-au fost primiţi la casa bogatului. Numai la casele unor oameni cu stare mai modestă Tatiana şi tatăl ei au găsit multă bunătate şi bună găzduire. Totuşi, după cum mărturiseşte în paginile cărţii, încă mult timp: „Noi am rămas nişte amărâţi de refugiaţi, nişte nimeni fără ţară, cărora oricine le putea reproşa: de ce v-aţi părăsit casa şi averea, dacă o veţi fi avut-o?”. Mulţi dintre gospodarii care n-a avut curajul să renunţe la casă şi avere au suferit sub ocupaţie pierderi mult mai mari decât cele materiale, sfârşindu-se în chinuri infernale în lagărele morţii, în exilul siberian sau pustiul Kazahstanului. Tatiana Vlad Guga s-a salvat, trăind o viaţă lungă pentru a face cunoscute României gemetele Prutului, lacrimile Siretului, plânsul Nistrului la Hotin, din nişte timpuri când: „Nu vin muscalii de-a călare,/ şi nici un glonte nu s-a tras,/ ci intră tancuri prin trădare…/ Sărmană vatră de pripas!!!”.

Maria TOACĂ