10 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„DEPARTE DE VOI ŞI ŢARĂ, ÎN STRĂINI PÂINEA-I AMARĂ”

6 aprilie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

"Fie pâinea cât de rea, tot mai bine e în ţara ta". De altfel, n-a fost dulce pâinea printre străini nici pentru românul Dumitru Paulescu, originar din Voloca pe Derelui, care le scria fraţilor: „Departe de voi şi ţară, /În străini pâinea-i amară”. Deşi s-a realizat profesional, devenind profesor la Universitatea din Brasilia, şi-a adus familia din România, şi-a construit şi o casă confortabilă la periferia capitalei, oricum dorul de baştină l-a ros mereu la inimă precum carii în lemn.

Când cei scumpi şi dragi din familie îl credeau mort, pierdut în infernul celui de-al doilea Război Mondial, el muncea şi locuia în Rio de Janeiro, visând la Ţara sa, ducându-le dorul soţiei şi celor două fiice.

 „Deşi nu cunoaştem împrejurările în care unchiul Dumitru Paulescu a ajuns şi s-a stabilit cu traiul în această ţară îndepărtată, nici ce munci a îndeplinit pe şantierele de construcţii ale noii capitale Brasilia, neavând altă profesie decât cea de avocat, familia n-a avut nici o veste de la el timp de peste 10 ani. După amar de ani petrecuţi prin străini, la începutul anilor’ 50 i-a scris prima scrisoare soţiei la Vatra Dornei. Anume ea i-a adus tatei bucuria că fratele lui Dumitru e în viaţă.

De altfel, nici în scrisorile ce au urmat, pe care Dumitru le-a adresat familiei sale, fraţilor, nicicând n-a amintit cum a ajuns acolo, probabil, dorind să uite, ca de un vis urât, calvarul prin care a trecut, îşi deapănă firul tristelor amintiri ale tatălui Gheorghe Paulencu, fiica Felicia Melniciuc din s. Voloca. După finalizarea lucrărilor de construcţie a noii capitale a Braziliei, bădiţa Dumitru a obţinut un loc de casă şi dreptul de a se stabili acolo cu traiul. Cert, bucuria cea mare i-a adus unchiului seninătate şi lumină în suflet, împăcarea parcă cu străinătatea, când, după ani de intervenţii şi insistenţe şi-a văzut familia lângă el. Astfel, după 20 de ani de despărţire, în septembrie 1964, bădiţei Dumitru i-a zâmbit norocul să-şi aducă soţia, pe cele două fiice – Lucia şi Doina, împreună cu ginerele Ovidiu Roşiu, originar din Sebeş-Alba, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti,  care au primit de la autorităţile române de atunci permisiunea să părăsească România şi să se stabilească definitiv cu traiul în Brasilia. Or, după ani de chin, durere şi singurătate, înstrăinare, unchiul Dumitru şi-a văzut, în sfârşit, fericirea aproape, visul aievea”.

Cunoscând la perfecţie portugheza, dispunând şi de diploma de absolvent al Facultăţii de Drept din Cernăuţi, adusă de soţie, Dumitru Paulescu a reuşit să devină profesor la Universitatea din Brasilia, unde a activat zeci de ani fructuoşi şi unde apoi  a fost  angajat şi ginerele său Ovidiu Roşiu, soţul fiicei Lucia, care, de altfel, a lucrat o perioadă de timp  asistentă medicală în secţia de radiologie a spitalului central din capitala Braziliei, având studii speciale, obţinute încă în România, renunţând apoi la serviciu şi înscriindu-se la Facultatea de Biologie, după care a absolvit şi Facultatea de Medicină, activând ca medic.

Şi mezina Doina şi-a continuat studiile universitare, studiind  filologia, limbile franceză şi portugheză, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice. Portugheza au învăţat-o la perfecţie graţie tatălui lor Dumitru Paulescu.

„Dincolo de amarul străinătăţii, de nostalgia după locurile sfinte şi dragi, după părinţi şi fraţi, se pare că, în sfârşit, regăsindu-se, după ani de amar şi înstrăinare, soţilor le-a zâmbit fericirea să-şi creeze un rai pământesc în oaza tristă a străinătăţii – şi-au construit o frumoasă şi confortabilă casă la periferia Brasiliei, au plantat pomi, flori, dar dorul de baştină aşa şi nu l-a părăsit pe bădiţa Dumitru nici până la ultima suflare, vărsându-şi amarul şi durerea înstrăinării în rimele propriilor versuri”:

Sub brazda tăcută din glia străbună,

În freamăt de codru sub falnici goruni,

Sub cetinii verzi, în răsărit de lună,

Ne-am îngropat dorul bătut de furtuni.

Dorul nostru-i cântec, jertfă şi credinţă,

Dor ce stă de veghe acolo, la hotar,

Fluierul de veacuri, fluierul din şerpar.

Dorul nostru sfânt pentru părinţi şi fraţi,

Dor ce ne arde-n inimi din zorii tinereţii,

L-am culcat sub stânci pe culmi de Carpaţi,

Să rodească-n legea noastră de milenii,

Departe în Ţara de Sarmisegetuze şi  denii.

Dor şoptit în leagăn de scumpa noastră mamă,

Să nu-l priceapă zbirii, să nu-l ştie duşmanii,

Nici viperele roşii, tovarăşii, tiranii.

Ştie-l doar ogorul, lanul şi Dumbrava,

Cât sânge şi lacrimi duc Nistrul şi Suceava.

Cum plânge Dobrogea lui Mircea Bătrânul,

Rupt în jumătate de mujic, păgânul.

Dorul nostru poarte-l sub aripi cocoare,

Legene-l pădurea, murmure-l izvoare.

Cu cât va trece timpul şi vor apune anii,

El va tot creşte munte, dreptate pentru gloată,

Sfărmând jugul robiei ce-apasă ţara toată.

Va străluci în stele, în ochi de surioare,

Şi-l vor doini ciobanii în asfinţit de soare.

Îl vor suna din bucium prelung şi-ndurerat,

Sub streaşina pădurii cu turma pe-nserat.

Îl vor sorbi mioare din albii ghiocei

Şi-l vor visa brânduşe pe deal, lângă bordei.

Îl vor cânta din frunză, când ies la câmp ţăranii

Şi-l va tot scrie plugul, cum scriu popii cazanii.

Să ştie tot pământul şi-n Ceruri să se ştie,

Că rătăcim prin lume, de când nu avem Ţară,

Că prin străini ne stingem şi ne pierdem urma

Flămânzi după Dreptate, bătuţi de soartă-amară.

(Ne-am îngropat dorul sub cetini…”, Dumitru Paulescu)

Cât amar, câtă tristeţe, câte sacrificii au fost făcute întru iubirea de Neam, de Patrie. Or, Dumitru Paulescu s-a aflat printre vitejii legionari români, a adunat cărţi, documente de o incontestabilă  importanţă istorică privind lupta românilor din diferite ţări în timpul exilului românesc, creând  impunătoarea bibliotecă „Satul”, pe care a lăsat-o moştenire celor două fiice. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, dusă zeci de ani, de adevăraţii patrioţi, în exilul românesc.

Ultimul meu cânt,

Crengi rupte de vânt.

Plai de pe Cosmin,

Neam ce moare-n chin.

Ultimul meu cânt,

Cânte-l câmpul verde,

Când s-aşterne seara,

Ca-n vis primăvara.

Să-l cânte în zori

Cârduri de cocori,

Măgurele albe,

Adune-l cu drag,

Să-l cânte ciobanii

Din frunza de fag.

Ultimul meu cânt,

Să tune-n duşmani,

Să-nflorească ţara

Mii şi mii de ani.

Ultimul meu cânt

Cânte-mi-l ţăranii,

Când se-ntorc din lan

Târziu cu plăvanii.

Să-l cânte pădurea,

Buciumul la stâni,

Când frânge toporul

Stegarii bătrâni.

Cânte-mi-l şi Nistru,

În unda-i domoală,

Să se strângă ţara

Iarăşi la răscoală.

Ultimul meu cânt,

Răsună-n pământ,

Fără cer şi lună,

Ucis de furtună.

Ultimul meu cânt,

Trăsnească-n Kremlin,

Să ne salvăm neamul

De jug şi de chin.

(„Ultimul meu cânt”, Dumitru Paulescu)

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)