06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CÂT DE CURAT ESTE CERUL DIN NOI SAU PUTEREA CELUI CARE IARTĂ

7 aprilie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Mi-au plăcut atât de mult, încât nu pot să nu le transmit şi cititorilor noştri aceste cuvinte: „Cea mai extraordinară poveste de dragoste pe care a cunoscut-o vreodată omenirea este dragostea lui Dumnezeu pentru capodopera sa”. Din capodopera lui Dumnezeu face parte în primul rând omul şi dragostea Lui cea mare este îndreptată cel mai mult spre noi, fiinţe perfecte la început, însă tot mai încărcate de păcate de la izgonirea din Raiul ceresc. Omul se îndepărtează de cele sfinte, degradează spiritual, greşeşte cu vorba şi cu fapta, trădează şi urăşte aproapele, distruge frumuseţile create de divinitate, încalcă poruncile sfinte, mai ales cele care ne spun: să nu furi; să nu omori. Şi totuşi, Dumnezeu îl iubeşte aşa mizerabil cum este, arătându-i prin semnele sale că nu doreşte pedepsirea, ci îndreptarea păcătosului. „Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, se roagă orice creştin. Dar  suntem în stare să iertăm celor care ne-au obijduit, ne-au greşit, ne-au călcat pe bătătură, ne-au pricinuit dureri netrecătoare? Am adresat această întrebare câtorva din românii porniţi, la 1 aprilie a.c., spre pădurea Varniţei sau întâlniţi acolo, la crucile martirilor masacraţi la 1 aprilie 1941 – locul unde e foarte greu să acceptăm iertarea.

Denis APETRI, student la Catedra de Filologie Română şi Clasică a UNC: „Nu există oameni ideali, care să nu greşească. Cred că mai întâi trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu pentru greşelile noastre. Principalul e ca omul să-şi recunoască greşeala ori păcatul şi să poată ierta pe cel ce greşeşte. Doar fiecare om are dreptul la iertare, dacă se căieşte şi n-a comis, intenţionat, cu rea voinţă, ceva strigător la cer. De fapt, convingerile mele se bazează pe cele învăţate de la părinţi, auzite la biserică, citite din cărţi. Nu am încă experienţă de viaţă, n-am fost pus în situaţii când trebuie să ierţi pe cineva care ţi-a făcut un rău mare. Nu ştiu cum aş proceda în asemenea cazuri, nu-mi doresc să trec prin astfel de situaţii. Dar mi se pare că am o inimă bună, nu pot spune „nu” când mi se adresează cineva cu vreo rugăminte, chiar dacă mi-i greu s-o îndeplinesc.

Dr. doc. Gheorghe SCRÂNDIŢĂ, medic oncolog, vicepreşedinte al Societăţii medicilor români „Isidor Bodea”: „Mi-aţi pus o întrebare interesantă, acum în Postul Mare. Dar nu numai în aceste zile, ci întotdeauna trebuie să trăim astfel încât să nu jignim pe nimeni. Oricum, facem greşeli şi fără voie. Trebuie să iertăm, ca medic vă spun că nu există vindecare fără de iertare. Ura ridică ziduri între oameni, iar iertarea le năruieşte. Din fericire, n-am fost nevoit să-mi cer iertare pentru o greşeală gravă, sau să-mi facă cineva vreun mare rău ca să-i port ură. Chiar dacă cineva mi-a pricinuit neplăceri, momente grele, l-am iertat, căci aşa se cuvine să procedeze creştinii. E dăunător să purtăm răutate, ură în noi. Dar iertarea nu înseamnă uitare. Crime ca cele săvârşite de regimul totalitar sovietic la Fântâna Albă n-au termen de prescripţie, nu există iertate atunci când sunt omorâţi oameni nevinovaţi. Cât trăim noi şi ţinem minte, cât vor trăi copiii şi nepoţii noştri asemenea tragedii nu vor fi uitate, nici iertate.

Elena MORAR, secretara Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina: „Fiecare om are păcate, şi înainte de Sfintele Paşti ni se dă o şansă să ne curăţăm sufleteşte, prin spovedanie şi împărtăşanie. Dar mai întâi ne cerem iertare de la cei din jur pentru ce-am vorbit şi ce-am făcut, căci altfel ţinerea postului, împărtăşania nu au nici un rost. Nu ştiu cum alţii, dar eu iert totul. Pentru mine nu există lucruri ce nu pot fi iertate. Dacă nu suntem în stare să iertăm ceva, înseamnă că nici Dumnezeu nu ne iartă.

Elena MAIOR, bucătăreasă la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Cupca: „Iertarea este cerul din sufletele noastre şi trebuie să iertăm dacă vrem să fim mântuiţi. Am cinci copii, toţi trăiesc la casele lor. Numai o fiică a rămas la Cupca, ceilalţi şi-au găsit norocul prin alte sate. Deşi în familia noastră mare nu se ştie de ceartă, supărări, ne cerem iertare unul de la altul, căci aşa am învăţat de la părinţi şi din cărţile sfinte. Îmi cer iertare şi de la vecini, căci poate cândva, fără să să-mi dau seama, i-am supărat cu vreo vorbă. Dacă nu ierţi, nici nu eşti iertat, îmi spunea soacra mea Domnica, Dumnezeu s-o ierte. Mai demult veneam împreună aici, acum vin eu ca s-o pomenesc în fiecare an la acest loc, unde a sângerat şi ea. Era o copilă, când s-a luat din urma vecinului Ion Alerguş. Nu le-a spus nimic părinţilor, şi-a pus câteva hăinuţe în traistă, ferm hotărâtă să treacă în România. Norocul ei că a rămas mai în urmă de coloana din Suceveni. Când a văzut cum cad seceraţi de gloanţe cei din faţă, a rupt-o la fugă prin pădure. A ajuns acasă cu picioarele pline de sânge. Pentru ea a fost o mare minune că a scăpat cu zile din acel măcel. Poate de aceea avea puterea de a ierta, învăţându-şi copiii că înainte de a cere îndurarea de la Dumnezeu, trebuie să ierţi. Şi nu prin cuvinte goale, ci sincer, din toată inima.

Aceleaşi cuvinte am auzit şi de la consătenele Elenei Maior – Viorica Dugan şi Elena Timiş. Împreună, ele au adus o frumoasă pomană pentru sufletele cupcenilor şi tuturor celor ce-şi dorm somnul în pădurea Varniţei. După slujba soborului de preoţi şi mitingul de doliu, toată lumea a fost servită cu sarmale, cozonac franzeluţe, ceai fierbinte şi alte bucate gustoase, gătite de mâinile acestor gospodine. Elena Maior m-a rugat s-o menţionez şi pe Maria Schipor, care nu era de faţă, dar le-a ajutat cu dragă inimă la pregătirea bogatei mese de pomenire. M-am despărţit de aceste femei cu un strop cristalin de lacrimă în gând, cu un fior de fericire şi un dram de speranţă în plus, gândindu-mă că Iisus ar vrea să se mai nască şi să mai învie din morţi printre asemenea oameni.

Maria TOACĂ