LA VARNIŢA – PE DRUMUL SÂNGEROS AL GOLGOTEI NEAMULUI ROMÂNESC

Cade tot mai grea şi mai dureroasă  umbra uitării. Se răreşte din an în an numărul celor cu adevărată rană sângerândă în suflete, care îşi deplâng sincer rudele, părinţii, surorile şi fraţii, masacraţi de călăii bolşevici, care le-au răpit libertatea şi i-au supus la chinuri cristice. Aproape că nu au mai rămas în viaţă martori oculari, care au supravieţuit genocidului din februarie 1941 de la Lunca şi 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, unde au fost masacraţi cu cruzime mii de români nevinovaţi cu speranţa  în suflet şi visul de a trăi în libertate şi fericire în Patria lor istorică,  alături de cei scumpi şi dragi, care, cu iubire de Mamă şi Ţară în inimi, cu sufletul înnobilat de credinţa în sacre idealuri, au pornit pe drumul morţii, astfel sacrificându-şi viaţa în numele Libertăţii, Credinţei şi Neamului, înălţându-şi pentru veşnicie  columna nemuririi.

Înfiorători au fost acei ani de dezrădăcinare a neamului românesc din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, iar puţinele din tragicele amintiri, pe care le adunăm lacrimă cu lacrimă, sunt doar o picătură de adevăr din candela memoriei acelor care s-au sacrificat pentru Neam, pentru un trai liber şi decent în Ţara lor de obârşie. Sunt încă multe întrebări retorice la care nu avem răspuns, fiindcă adevărul ce ar trebui dezvăluit zace zăvorât în negura trecutului însângerat. Nici până azi nu ştim precis  numărul sufletelor secerate de mitralierele grănicerilor sovietici, omorâte cu cruzime în poiana Varniţa de lângă Fântâna Albă. Însă ştim cu precizie că ei n-au fost trădători şi nici „duşmani ai poporului”. Nici nu sunt sigură că vom afla vreodată tot adevărul, fiindcă cei masacraţi, persecutaţi şi torturaţi în închisorile şi gulagurile staliniste, cei deportaţi în „siberiile de gheaţă”, duşi cu forţa la muncă în neagră străinătate, nu mai sunt printre cei vii. Or, sfânta noastră datorie e să spuneam măcar puţinul adevăr pe care-l cunoaştem urmaşilor pentru a păstra mereu aprinsă candela memoriei. Adevărul e că oricum, celor morţi nu le mai putem ajuta cu nimic, însă noi, cei vii, avem mai mult nevoie de a le menţine vie amintirea martirilor  mistuiţi de flăcările calvarului bolşevic, ca această dramă naţională, această pagină sângeroasă din istoria românilor să nu fie ruptă, ştearsă din sufletele urmaşilor ceea ce se intenţionează în prezent.

Nu ştiu dacă inimile tuturor urmaşilor celor omorâţi şi schingiuiţi de călăii bolşevici au sângerat dureros şi la 1 aprilie curent,  însă dangătul clopotului din sacrul templu al nemuririi din poiana Varniţei a sunat a jale pentru pomenirea  martirilor români, masacraţi nu doar la Fântâna Albă, ci şi a celor  împuşcaţi şi torturaţi în închisori şi lagăre staliniste, pentru sufletele tuturor eroilor, care şi-au jertfit viaţa pentru idealul naţional.

Candela sacră a memoriei celor ucişi fără vină abia mai palpită în sfânta catedrală a martirilor de pe Valea Siretului, în acest an fiind menţinută cu sacralitate doar de o mână de români din trista Vale a Plângerii, cu neuitare şi răni sângerânde în suflete, de coriştii şi parohul bisericii din Voloca, Ion Gorda, protopopul raionului Hliboca, care, împreună cu un sobor de preoţi din satele învecinate, cu părintele Teofan de la Mănăstirea Putna,  au oficiat un  parastas de pomenire la monumentul simbolic al martirilor neamului,  prin rugăciunile şi  glorificările eroilor  ţinând aprinsă flacăra nemuririi.

Aici, la Varniţa, în poiana unde pădurea a crescut pe osemintele martirilor români şi orice suflare e vie,  ne străpung în piept parcă mai dureros amintirile despre tragediile buneilor şi străbuneilor noştri, decedaţi în gulagurile de groază staliniste din Siberia, Kazahstan ş.a., în lagărele de muncă de pe ţărmurile lacului Onega etc. Aici, în oastea de brazi însufleţită de lângă Fântâna Albă, despre calvarul românilor de pe Valea Siretului ne amintesc doar crucile rătăcite printre copaci, monumentul simbolic şi paraclisul, însă inscripţia de pe placa comemorativă a semnului memorial: „Bucovinenilor – victime ale evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941”, ascunde ( intenţionat?)  un adevăr tragic că sub fiecare brad, arbore, zac anume osemintele românilor  ucişi mişeleşte de călăii străini, care le-au răpit liniştea, Ţara şi chiar viaţa. Vor trece ani şi dacă nu se vor lua măsuri ca inscripţia să fie corectată, să se înalţe un locaş de închinare în amintirea românilor masacraţi, unde cei cu sufletele înlăcrimate să poată veni în fiecare zi să se închine, să aprindă o lumânare şi să-i pomenească în rugăciuni pe eroi, se vor şterge urmele odioaselor crime,  că aici, pe Valea Siretului, la Varniţa,  unde durerea se înalţă strigătoare spre cer, a avut loc un adevărat genocid al neamului românesc.

Masacrul de la Lunca şi Fântâna Albă s-a identificat cu teribila dramă a Bucovinei cedate şi înstrăinate. Acum, ca şi atunci, în clipe de grea cumpănă şi de deznădejde, când simţim nevoie de sprijin, oricum ne întoarcem privirile spre Patria noastră istorică. Or, un pios omagiu celor masacraţi  fără vină, celor dispăruţi în neagra străinătate, au adus din Ţară, domnul Eugen Tomac, deputat în Parlamentul României, reprezentanţii Consulatului General al României la Cernăuţi – viceconsulul Denisa Gabor şi consulul Corneliu Cibotaru.

Al treilea an consecutiv domnul Eugen Tomac  e alături de durerile şi tristeţile românilor din Bucovina înstrăinată, referindu-se la faptul că suntem îndatoraţi de a omagia memoria celor nevinovaţi, care şi-au pierdut viaţa într-un mod tragic şi nedrept. Or, urmează să fim alături cu sufletul de suferinţele acestor oameni fără vină, care  au fost minţiţi că-i aşteaptă un viitor fericit, încât nimic nu bănuia să prevestească această oribilă tragedie.”Astăzi, în semn de recunoştinţă, sunt din nou aici, căci este extrem de important să ne gândim la acei care prin jertfa lor sunt un viu exemplu de demnitate şi speranţă ca, gândindu-ne la suferinţa lor, putem învăţa din ororile trecutului, nu chiar atât de îndepărtat, astfel, ca nicicând asemenea tragedii să nu se mai repete.  Este obligaţia noastră să le păstrăm vie memoria, recunoştinţa pentru faptele lor demne, căci n-au dorit decât să înceapă un nou destin, într-o ţară liberă”.

Evocând momentele tragice de la Fântâna Albă ce sunt un exemplu adevărat de sacrificiu al eroilor-martiri români, viceconsului Denisa Gabor ne-a reamintit că statul român nu-şi uită eroii şi că în 2011 Parlamentul României a adoptat Legea, prin care 1 aprilie a devenit Ziua naţională a românilor –  victime ale  masacrului de la Fântâna Albă, ale deportărilor şi ale foametei din Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi întreaga Basarabie.

Menţionând faptul că pentru seceveneni tragedia a început încă la 15 noiembrie 1940, când un grup de peste 40 de persoane au hotărât să treacă, pe pârâul Târnauca, la rudele lor în România, de partea cealaltă a sârmei ghimpate, iar mitralierele grănicerilor sovietici i-au secerat pe mulţi, căci  anume atunci a fost împuşcată şi mama,  care avea o fetiţă micuţă în trăistuţă, iar pe  alta de 6 anişori o ţinea de mână, profesorul de geografie Ion Sucevan din s. Suceveni, şi-a exprimat îngrijorarea  de ceea ce se întâmplă în ultimul timp. Tot mai puţini tineri şi copii sunt prezenţi la asemenea momente comemorative. Şi-a amintit de timpurile când lucra profesor şi venea aici, la Varniţa, cu elevii, accentuând că învăţătorii trebuie să-şi educe discipolii cu respect faţă de înaintaşi, de eroii neamului pentru a păstra mereu aprinsă candela memoriei celor ce s-au sacrificat pentru „păcatul” că nu şi-au trădat strămoşii, specificând faptul că acei, care nu-şi cinstesc înaintaşii şi valorile pentru care ei s-au jertfit, nu vor avea viitor. Deci, să le păstrăm memoria în templul sufletului nostru.

Felicia NICHITA-TOMA

Mai multe fotografii aici