05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CUM S-A CONSTRUIT PALATUL CULTURAL AL ROMÂNILOR DIN CERNĂUŢI CU LEUL SĂRACULUI

23 aprilie 2015 р. | Categorie: Istoria neamului

De câteva ori pe an, mai precis o dată la trei luni, intru în această clădire de pe Piaţa Teatrului din Cernăuţi. Nu pentru minute de relaxare spirituală, cum se întâmpla cu vreo două decenii în urmă, când în interiorul ei totul strălucea, răsuna muzica bună, ba chiar şi melodii româneşti uneori, ci cu o banală trebuinţă. Până urc la nivelul patru, la ghişeul unde achit plata pentru Internet, privind în jur, mă cuprind fiorii. „N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”, îmi revin în minte versurile lui Eminescu, căci un astfel de pustiu, o delăsare şi o tristeţe mai mare n-am mai văzut în alte vechi clădiri publice din oraşul nostru.

Fostul Palat Cultural al Românilor din Cernăuţi, naţionalizat de sovietici şi transformat în Casa ofiţerilor, astăzi nici nu ştiu cum se mai numeşte, cui aparţine şi cine are grijă de imobilul aproape pustiu. Datorită câtorva firme de diferite profiluri (masaj, cosmetică etc.) care închiriază aici mici spaţii, uneori apare câte un vizitator, cu priviri rătăcite în căutarea biroului respectiv. Pe coridoare nici ţipenie de om, de la care ai putea întreba încotro să-şi îndrepţi paşii pentru a găsi uşa spre care te-ai pornit de-acasă. Pe dinăuntru, e ca un monstru înfiorător această clădire, faţă de care, se pare, românii noştri nu mai manifestă nici un interes, lăsând-o în pacea Domnului. Au fost, însă, timpuri când scriam demersuri, în special Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” îşi revendica dreptul la ea, invocând trecutul istoric şi declarându-se ca succesoare a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care a înălţat şi a stăpânit acest imobil.

Nu intenţionez să răscolesc această problemă sau să fac reproşuri liderilor societăţilor româneşti care au abandonat ideea demersurilor de mai departe pentru retrocedarea fostului Palat Cultural. Oricine înţelege că din gura lupului e greu să se scoată ceva, că e inutil să ceri ce ţi-a aparţinut de la un stat care încă n-a recunoscut legea restituţiei şi nici n-o consideră ca factor important în parcursul său european. Însă, dacă despre prezentul şi perspectiva redobândirii acestui imobil încă n-a sosit momentul oportun să vorbim, istoria înălţării Palatului ar merita să fie cunoscută. Mai ales acum, în anul când s-a sărbătorit a 120-a aniversare de la naşterea renumitului savant şi patriot român, Grigore Nandriş, bărbatul care şi-a consacrat 13 ani Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, preluându-i conducerea din cel mai critic moment al existenţei ei (1929) şi culminând cu inaugurarea Palatului Cultural al Românilor din Cernăuţi, opera în care şi-a zidit o parte din sufletul său.

Aşadar, să deschidem cronica acelor frământări şi să vedem cum profesorul şi-a „zidit sufletul” în temelia şi pereţii mult pătimitei clădiri, care, după inaugurare doar un singur an sau poate chiar mai puţin a servit românilor, rămânând la cheremul străinilor – al armatei sovietice.

De la bun început, trebuie să recunosc că n-am studiat arhivele, parcursul prin istoria ridicării Palatului fiindu-mi facilitat de volumul 3 („Prof. Grigore Nandriş în România”) din colecţia „Familia Nandriş, editată de doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, nepotul savantului. Referindu-se la perioada activităţii unchiului său ca preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, autorul descrie în vreo 50 de pagini „Bătălia pentru ridicarea palatului Cultural”, anexând copiile unor documente, procese verbale şi judiciare, demersuri, scrisori… E greu să ne imaginăm prin ce calvar, prin câte urgii a trecut Grigore Nandriş şi susţinătorii săi, câte obstacole au înfruntat ei până şi-au văzut visul realizat. Preluând conducerea Societăţii şi intenţionând s-o transforme într-o structură apolitică, într-o adevărată vatră românească, „într-un atelier de muncă neîntreruptă şi neplătită” pentru propăşirea neamului, Grigore Nandriş şi-a propus construirea unui sediu corespunzător prestigiului şi obiectivelor acesteia. Ştiut lucru, pentru construcţia unei case mai întâi de toate e nevoie de un teren disponibil, pe care Societatea îl avea: îl primise în dar în acest scop de la Iancu Flondor. Terenul donat, cu toate actele corespunzătoare, la 2 aprilie 1919, se afla în centrul oraşului, în Piaţa Vasile Alecsandri (astăzi Piaţa Teatrului). Dar, şi atunci ca şi acum, era mărul putred pe undeva. Pentru a scoate venituri, în diferiţi ani unii activişti au dat terenul cu chirie comercianţilor. De la data când Societatea a primit de la Iancu Flondor parcela din Piaţa Vasile Alecsandri şi până s-a reuşit să obţină evacuarea comercianţilor au trecut 16 ani, din care ultimii zece s-au zbătut pentru revendicarea dreptului de proprietar preşedintele Grigore Nandriş şi comitetul său. Deşi drepturile lor erau evidente, s-a dus un lung război ruşinos prin justiţie, din care cauză construcţia Palatului Cultural a întârziat cu un deceniu. În acest conflict au avut de pierdut românii văduviţi de valorile naţionale într-un secol şi jumătate de asuprire austriacă. Un rol negativ la tărăgănarea acestui proces l-a avut şi Ion Nistor, implicat în conflict la 26 martie 1925, care-şi pusese scopul să treacă terenul în proprietatea Universităţii.

Doctorul Gheorghe Nandriş, aduce drept dovadă citate din Ion Negură „Palatul Cultural. Raportul General pe anul 1936”: „… fără a ţine seama de toate drepturile câştigate până atunci de Societatea pentru Cultură, în martie 1925, Inspectoratul Şcolar Cernăuţi, primeşte de la Ministerul Instrucţiunii un ordin – prin care i se cere să ia înţelegere cu Procuratura de Finanţe Cernăuţi, în scopul ca acest Minister să intre în posesiunea terenului din Piaţa V. Alecsandri”. La 17 martie 1925, ministrul Angelescu scrie pe acest ordin: „Să se ia în primire pentru Universitatea din Cernăuţi, să se intabuleze pe numele Universităţii”.Astfel, printr-o rezoluţie ministerială, terenul a fost predat Universităţii. În 1926 s-a schimbat guvernul şi terenul este redat proprietarului de drept, fapt recunoscut şi documentat de Senatul Universităţii. Un an mai târziu, 24 martie 1927, în pofida deciziei Senatului „Universitatea, prin rectorul ei, a atacat această încheiere, dar recursul a fost respins prin şedinţa Tribunalului din Cernăuţi din 14 iulie 1928”. Urmează un alt recurs, procesul încheindu-se în 1930 – tot în favoarea Societăţii.

Cu aceasta, însă, lupta nu s-a sfârşit. Nu voi intra în toate amănuntele judiciare şi intrigile din culise, voi menţiona doar că de fiecare dată dreptatea era de partea Societăţii, care, de fapt, era atacată de lideri locali ai partidului liberal ce-şi promovau propriile interese. Au avut loc câteva serii de procese pentru predarea terenului şi execuţia silită de evacuare a arendaşului. Din acelaşi „Raport” al lui Ion Negură aflăm că „ziua de 27 iunie 1935 este data memorabilă când Societatea pentru Cultură a intrat în posesia efectivă a parcelei, putând demara construcţia Palatului Cultural”.

În 1936, Grigore Nandriş este reales preşedinte al Societăţii şi începe planul construcţiei, confruntându-se cu alte obstacole: găsirea finanţelor pentru un Palat, cu patru nivele; organizarea concursului de proiecte de construcţie; eliberarea terenului de comercianţii care nu se lăsau duşi de acolo. Toate aceste sarcini cădeau pe umerii preşedintelui şi comitetului de conducere, care, la şedinţa din 30 martie 1936, a lansat un Apel către membrii Societăţii, rugându-i să contribuie la crearea unui fond pentru construcţia Palatului: „Întemeindu-ne pe solidaritatea D-voastră românească şi pe tradiţionalul spirit de jertfă bucovinean, care a dat Societăţii pentru Cultură un Palat Naţional, două internate de elevi, o bibliotecă, o tipografie, 30 de fundaţii etc., apelăm la D-voastră, pentru o contribuţie oricât de modestă”. În noiembrie acelaşi an, când ţara se afla în criză economică, a fost lansat un alt Apel: „Înţelegem că poate nu sunt timpurile să apelăm la contribuţia publică. Înţelegem mai ales că o anumită atmosferă creată în ţară a distrus orice încredere în iniţiativa particulară (…). Daţi din toată sărăcia Dv., căci leul săracului ne este tot atât de preţios ca mia bogatului. Vrem să arătăm lumii că acest Palat Cultural se ridică din contribuţia maselor dornice de cultură. Ajutaţi-ne să facem la Cernăuţi un Palat cultural, care să fie fala arhitectonică a oraşului, mândria neamului nostru, un monument de recunoştinţă pentru vrednicii noştri înaintaşi şi o pildă grăitoare peste veacuri şi oameni viitorimii”. Să fim atenţi la ultimele cuvinte: ctitorii Palatului au crezut din tot sufletul că durează ceva temeinic şi noi ne vom bucura de sacrificiile lor.

Maria TOACĂ

(Va urma)