20 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AMINTIRI, DULCI AMINTIRI... (fragmente)

2 mai 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Am citit cu mare plăcere și interes ultima apariție editorială a fratelui meu,   Mihai Morăraş – „Viața, ca un solo de vioară”. Și m-a provocat la destăinuiri,  mi-a declanșat o serie de amintiri, m-a făcut să-mi revăd copilăria, acei ani care au plecat fără întoarcere. Fugaces labintur ani. Așa ne amintește un înțelept dicton latin. Adică, anii fug repede. Și așa este! Iată-mă-s cu tâmplele atinse de bruma ce-a lăsat-o în urma lor...

N-o să mă refer la multe detalii, așa cum a făcut Mihai. Pe el l-a „provocat” Vasilică, coleg de școală cu el, dar și cu mine. O să mă opresc doar la amintirile din copilărie, care, într-un fel, mi-au marcat viața. Și au fost multe, și au fost frumoase, unele haioase chiar. Toate-mi provoacă acum, peste ani, zâmbete. Dar nu și atunci, când s-au întâmplat... De... 

Marea mea bucurie și fericire a fost că primii ani din viață mi i-am petrecut pe lângă buna, blajina, blânda și mereu calma mea mamă, dar și pe lângă duioasa, sfătoasa și atotștiutoarea mea bunța. Câte lucruri minunate am învățat de la ele, care peste ani mi-au fost de folos în viața mea – mai așezată, alteori mai zbuciumată... Dar pe care am încercat s-o trăiesc așa cum am deprins de la ele. Le-am copiat, ca să zic așa. De la mama am deprins calmul, cu care-și ducea povara destinului ei, deloc ușor, de la bunța dragostea de viață, îndârjirea cu care a trecut prin tumultul ei, perseverența, ordinea lucrurilor. Cu alte cuvinte, cu stăpânire de sine, dar și cu încredere în ceea ce-mi propuneam, să mă iau de piept cu viața – cine pe cine? Și acum, cu desaga plină cu de toate câte mi-a oferit destinul, pot să mă declar învingătoare!

Dar de copilărie vreau acum să-mi amintesc...  A fost frumoasă,  a fost nevinovată, a fost naivă, de multe ori, a fost perioada mea de liniște și pace. Și cum putea fi altfel, dacă ziulica întreagă o petreceam alături de mama și bunța, ele-mi erau pavăză, școală, îmi ofereau iubire, protecție, alinare... Eram atentă la ce făceau, cum făceau, cum se gospodăreau, la ce vorbeau. Mamei nu-i plăcea să discute pe cineva sau să bârfească. „Cine ce face, lui își face” era toată afirmația făcută foarte des de mama. Și cu asta încheia capitolul zvonuri, vorbe nelalocul lor etc. Una din cele mai duioase amintiri care-mi vine acuma, este cea legată de pregătirile de Crăciun și Paște. Anume atunci era chita mea, nu mă dezlipeam de mama, deoarece știam că o să coacă diverse gustoșenii – strudelă sau învârtită cu mac, nuci, mere, brânză, magiun. Și începea prin cernutul făinii în covată, apoi frământatul. Stăteam toată noaptea de veghe, urmăream cum creștea  aluatul. Și la etapa următoare eram de nelipsit – întinsul boțului de aluat pe scândură și apoi ungerea cu toate bunătățurile pregătite anume pentru acest scop. Îmi era tare drag să le așez în tăvi, apoi să le dau cu ou și zahăr. De abia așteptam ca tata să dea comanda că focul în cuptor e gata și căram tăvile... În gura cuptorului își luau locul hulubii făcuți pentru noi, cele mici. Ei, dar în loc de ochi le puneam câte o neghină găsită în grâu... Și stăteam de gardă până nu scoteau din cuptor. Toată noaptea dura procedura asta, dar ce mai conta – bucuria era imensă atunci când tata răsturna tăvile, una câte una, în prosoapele expres pregătite. Eu eram prima atunci, deoarece așteptam hulubașii... Nici într-un an n-am fost dezamăgită.  Merita osteneala.

Vara, cât era ziulica de mare, alergam pe toloaca de lângă casă, bătătoream toate drumurile din Roșa, Roșa Stânca, chiar și pe la Țețina ajungeam.Acasă la noi  îndeletnicirea de bază era grădinăritul. Și mama, și bunța, aveau părcelele lor. Și după ce legumele creșteau, se duceau la târg, să scoată un ban în plus. Și iată ce trăsnaie i-am făcut odată bunței. Îmi pusesem în gând să fac și eu niscaiva bănuți. Am pândit momentul când ambele au plecat, mi-am luat coșărcuța (pe lânga coșercile mari, mai aveau și ceva mai mici), m-am dus prima dată pe „ogorul” bunței, și am rupt toate pătlăgelele, care de abia începeau să crească, de la mama am „penit” tot zarzavatul, am mai pus acolo ceva fructe și – hai la târg. Pe drum îmi tot făceam socoteala cam ce venit o să-mi aducă vânzarea asta și ce-o să-mi cumpăr. Numai că atunci cînd eram aproape de drumul ce m-ar fi dus direct la poarta pieței, îmi răsare în cale o vecină – mătușa Mariucica a lui Ostafi. Mă întreabă mirată unde țin calea, iar eu, mândră de mine, mă grăbesc să-i destăinui scopul. În loc să mă laude, așa precum mă așteptam, mă ia de o mână și mă aduce înapoi acasă, prevenindu-mă că nu mă va lăsa din ochi până nu se vor întoarce mama cu bunța. Sărmanele, au avut ce vedea... Mai ales bunța, care de abia aștepta să-i crească roșiile. Și drept pedeapsă, m-a „amenințat” că va pleca înapoi la București, unde a fost refugiată, și că n-o să mai am bunță. Ea pe mine mă iubește, iar eu îi fac asemenea pozne. Mai bine îmi trăgea un tog de bătaie, mai ușor aș fi suportat, decât gândul că va pleca și că n-o s-o mai am. Îmi amintesc că eram atât de cuminte și o tot urmăream – nu-și face bagajele? Și cum, Doamne, să n-o fi iubit, dacă toată ziua îmi spunea poezii, îmi cânta, îmi povestea diverse întâmplări. „Somnoroase păsărele”,„Mai am un singur dor”,„Codrule, codruțule”, „O, mamă, dulce mamă”, „Balada lui Ștefan cel Mare”, de la dânsa le-am auzit pentru prima dată! Dar „Copil micuț, cu ochi drăguți”, în care se vorbea de un băiețel care-și pierduse tatăl în război, iar mamă-sa înnebunise de durere și murise la scurt timp. Și el, rămânând orfan, plângea pe toate drumurile. Eu mă pătrundeam de ce auzeam și o tot sâcâiam cu întrebările, ce s-a ales de acel copil, pe unde o fi acuma? Degeaba îmi tot spunea că acesta e doar un cântec. Eu făceam ce făceam și iar începeam a o asalta cu întrebările mele. Pâna la urmă, dacă a văzut că sufăr atât de mult, nu mi l-a mai cântat. Când am devenit școlăriță, mă învăța cum să citesc expresiv un text, cum să recit o poezie. Îmi plăceau foarte tare bucatele pregătite de ea. Și, drept răsplată, mă pândea la geam când mă întorceam de la școală, și după ce intram în tindă, îmi făsea semn cu mâna să intru în camera ei, trăgea repede perdeluța, și mă hrănea  cu ce avea mai gustos. După ce mâncam pe săturate, mă prezentam în fața mamei. Ea, repede, mă chema la masă. Eu, dacă eram sătulă, refuzam.  Se supăra foarte tare. Și ca să evite eventuale neplăceri, s-a înteles cu bunța să gătească în aceeasi zi același fel de mâncare. Degeaba, că tot bucatele bunței erau mai gustoase.  Cum să-mi cer acum iertare de la buna și grijulia mea mamă pentru  toate mofturile mele de atunci, de demult?

Când bunța intra în camera ei și trăgea perdeluța la ușă, știam că citește Biblia. Atunci nimenea nu îndrăznea s-o deranjeze. Și la un moment dat auzeam din cameră plânsete. Odată am întrebat-o de ce plânge? Răspunsul a fost cât se poate de firesc – cum să nu plâng, când Iisus Hristos a pătimit atâta pentru iertarea păcatelor noastre!Nu prea întelegeam ce va să zică, de abia peste ani m-am pătruns de esența acelor vorbe! Cunoștea Biblia pe de rost. În orice moment putea să recite verseturi întregi, la orice vorbă venea cu pilde din Biblie, o ticluia filosofic, argumentat! Avea o memorie de invidiat. Cu câteva ore înainte de a-și închide pentru totdeauna ochii, mi-a recitat o poezie în limba germană de 13 strofe! Dar ce voce avea, Doamne! Vara, când lucra în grădină, răsuna toată valea de doinele și cântecele ei. Iar dacă se oprea, veneau vecinele și o rugau să le mai cânte, căci le sporește munca. Pe lângă casa noastră curge un pârâiaș și acesta îi ducea vocea pe apele-i sale până hăt, departe, astfel încât toată lumea afla când începea bunța lucrul în grădină...

Îmi povesteau mult de bunicul meu, moșul Nicolae. Mă iubea tare, îmi spunea „țigăncușa moșului”. Mă dezbrăca și mă încălzea de asupra lămpii. Degeaba-și frângeau mâinile de frică să nu mă scape, el își vedea de-ale lui. Mă hrănea cu ciorbă cu macaroane și se distra mult cu asta, căci eu îmi lingeam buzele, spre satisfacția lui.  Spunea că atunci când voi crește mare, imi va face un pătuț, îmi va cumpăra păpuși, iar el se va uita dintr-o parte la mine cum mă voi juca...  Sărmanul n-a ajuns, căci a murit pe când eu aveam doar 8 luni... A fost arhitect la viața lui. Proiecta case. Calcula până în cele mai mici amănunte cantitatea materialelor. A lăsat urme la Cernăuți, Austria, București. A fost și funcționar la poșta din Cernăuți. A restaurat Teatrul Național din Cernăuți. În 1939, când Regele Carol al II-lea a trecut prin Cernăuți, s-a oprit și la Teatrul Național.  A dat mâna cu bunelul și l-a felicitat pentru calitatea lucrărilor.O istorioară foarte haioasă îmi stăruie în minte până și acum. În nopțile  de vară, când somnul era mai dulce, îl trezea orăcăitul broaștelor din pârâu. Enervat la culme, lua un ciomag, se ducea la pârâu, și lovea în apa lui cât îl țineau puterile. Broaștele se potoleau pentru o habă de vreme, după care-și reluau ocăcăitul. Câte înjurături cădeau pe nevinovatele viețuitoare...

Să revin la năzbâtiile mele. Mamei i-am făcut altă poznă. După ce plecau la târg, dar se duceau destul de des, acasă rămâneam eu cu Rodica, mai mică decât mine cu doi ani. Și atunci ne căutam de lucru. Mie îmi plăcea să cos. Și odată am scăpat acul în perină. El neavând ață, a alunecat foarte ușor. Degeaba am tot încercat să-l recuperez – dus a fost... Vine mama acasă și-i povestesc pățania. Sărmana, s-a speriat foarte tare și ca să evite o eventuală nenorocire, a verificat toată perina, pană cu pană. Nu țin minte dacă l-a găsit ori nu, un lucru e cert – mi-a fost învățătură de minte pentru toată viața. De câte ori vreau să cos ceva, o văd pe mama din îndepărtata mea copilărie cum alege penele, una câte una. Nu m-a bătut, cel puțin nu țin minte, dar povața o știu și acum – niciodată să nu las acul fără ață și întotdeauna să fie pus de-o parte, de-a latul,  ci nu înfipt cu ascuțișul...

O altă amintire din copilăria mea este cea legată de Tania, venită la noi din Kuibâșev, Rusia. Cu toate că nu cunoșteam o iotă rusește, dar nici ea românește, ne înțelegeam, deși  aveam câte 3 anișori fiecare.  Cât era ziulica de mare, noi ne vizitam reciproc, ne jucam, toate drumurile erau ale noastre. De fapt, pasiunea pentru cusut am preluat-o de la mama ei, tiotea Valea, care avea și o mașină de cusut cu picior și mă învăța și pe mine cum s-o mânuiesc. Comunicăm și acuma, cu toate că eu m-am stabilit de mulți ani la Iași, iar dânsa în Germania. N-o să uit niciodată „aventurile” noastre din anii aceia...  Într-o vară, pe când eram doar noi acasă, ne pomenim cu un străin, un cerșător. Și dacă am învățat de la părinți că trebuie să facem mereu bine, să-i ajutăm pe nevoiași, acuma veni momentul. Ne-am apucat cu Tania să scoatem din casă ce ne cădea la mână – haine, mâncare, unelte de prin gospodărie. Ne întreceam în generozitate.  Și  iată că seara, cum stăteam prin ogradă, numai ce o aud pe tiotea Valia strigând cât o țineau plămânii, gesticulând și venind spre casa noastră ca o săgeată. Imediat am înțeles că nu-i a bună, am fugit repede în casă, am urcat în pat și m-am întors cu fața la perete, m-am prefăcut că dorm. O aud pe mama Taniei că le spune ceva  părinților. Ei – hai  să-și verifice lucrurile de prin gospodărie. Constată lipsa și intră în odaia în care „dormeam”. Tata mă zgâlțănă de umăr, eu, nimic, dorm dusă. Dacă a văzut că nu răspund, i-a promis că mâine va lua măsurile de rigoare. Să nu mă trezească acuma din somn, să nu mă sperii.  A doua zi le-a trecut supărarea, atâta doar că mi-au poruncit să nu mai fac altă dată așa ceva. Mama Taniei, drept pedeapsă, mi-a interzis să mă mai joc cu Tania. Ei, o zi-două a ținut, că noi, dacă eram doar două fetițe, ceilalți copii fiind băieți, găseam modalități de a ne întâlni...

Altă dată am făcut-o și mai gogonată. Vara ne jucam prin pârâu, prindeam mormoloci, broscuțe, brotăcei, lipitori... Câte nu găsești  în apă, motiv din care ne apăruseră negi pe mâini. Alfacem că se tratează cu rostopască. Și noi ne distram cu asta, ungându-ne pe pegete cu lăptucul ei.  Ori făceam iaz. Săpam din malul pârâului bucăți  de pământ (îl văzusem pe Mihai cum face) și stăvileam apa să nu mai curgă la vale. Sărmanele rațe și gâște, nu mai aveau unde să se scalde. Atunci veneau vecinele și ne stricau iazul... Noi, din urma lor, făceam altul... Ne bălăceam până seara. Săream de pe pod, astfel că tulburam apa de nu ne mai recunoșteam. Până într-o zi, când Tania a contactat scarlatină (boală infesțioasă). Atunci s-o fi auzit pe tiotea Valea. Tuna și fulgera, nu alta! Mă învinuia pe mine, spunea că eu sunt capul tuturor relelor. Și chiar îmi interzisese orice comunicare cu Tania. Vorbeam doar de la distanță. Ea ieșea în colțul casei și mă striga cât o ținea gura Veraaaaa! Și eu la fel, o strigam din ograda  noastră Taniaaaaa. Și dasă se întâmpla să fie pe afară, îmi răspundea.  Interdicția asta a ținut până în toamnă!

Dar așa cum toate sunt trecătoare, și copilăria mea s-a dus fără întoarcere! Mi-au rămas doar amintirile... Vreau să mai invoc un nume, care mi-a marcat, la propriu, traseul vieții. Este Mihai, bunul meu frățior Mihai. Cel, în brațele căruia m-a plasat mama atunci m-a adus, într-o zi de iulie, acasă de la maternitate. Și așa s-a întâmplat că tot în brațe m-a ținut până mai ieri. Câte îi datorez! Ce mai, aproape tot! Mi-a fost martor și un bun povățuitor  pe toate drumurile vieții mele,  mi-a vegheat pașii prin toate  avatarurile ei, mi-a fost un bun și sincer povățuitor în toate pornirile mele. Când îmi era mai greu pe suflet, când aveam nevoie de o susținere, când mă loveam de cele mai grele momente din viață, când puterile mă părăseau,  la el veneam după ajutor. Știam că mă va înțelege, că mă va ajuta. Și așa se întâmpla.  Pot să afirm că el a fost motorul, eu doar am stat cu mâinile pe volan. Tot dânsul a fost acela care m-a provocat și la scrierea acestor rânduri-gânduri, prin cartea-i,  m-a condus prin toate hățișurile minții... Îți mulțumesc, dragul și iubitul meu frățior. Mă închin în fața bunătății și nobleței tale!

Și mai vreau să-i mulțumesc bunului și atoateiertătorului Dumnezeu pentru că m-a fericit cu doi copii superbi – o fată și un băiat – Corina și Sandu. Și nu în ultimul rând cu un îngeraș – Anicuța, sau așa cum îi place să se prezinte – Ana Alexandra Dobrițoiu! Aștept și alții...

Dragă redacție. Vă scriu din Iași.  Sunt Viorica Morăraș, sora lui Mihai. Am și eu niște reflecții, ce țin de copilăria mea. M-aș bucura foarte mult dacă-și vor găsi loc în paginile ziarului „Zorile Bucovinei”, ziar la care am lucrat și eu în calitate de dactilografă cinci ani, dar și de corespondent netitular.  Unele articole le semnam cu pseudonim, asta la sugestia domnului Mircea Lutic, deoarece erau  materiale pe teme de morală și ca să-mi asigur protecția mi-am inversat oarecum locul literelor din numele de familie, astfel reieșind M.Vântu...Am mai lucrat la Chișinău, la revista „Nistru-Basarabia”, apoi la Iași, la Biblioteca Județeană „Gh.Asachi”,  în calitate de bibliograf. 

Viorica Morăraș-Ciubotaru