04 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU GRIGORE BOSTAN – SPRE ÎNĂLŢIMI sau CINCI MOTIVE PENTRU CARE TREBUIE SĂ-I CITIM „PEŞTERA URŞILOR”

4 mai 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Grigore C. Bostan

Joc de copii

…ce mai fac? Ce mai fac?

– scutur proştii din copac

cum, nu-i vezi? Atâtea neamuri

stau ascunse printre ramuri…

ce să fac? Ce să fac?

– culeg proştii din copac

mi s-au copt (că i-am udat)

şi sunt buni de conservat…

…iar acuma ce mai fac?

– stau cu proştii în copac

Ce va fi, ce va fi

dacă toţi vor înflori?..

şi la vară vor rodi?

(1959)

Ce mai face Grigore Bostan, acum când împlineşte 75 de primăveri? Nu pot scrie ar fi împlinit, pentru că spiritul său lucrează creator, zideşte idealuri, însufleţeşte la fapte frumoase chiar şi la un deceniu după pământescu-i sfârşit. Şi acum, deşi i-ar fi obosit paşii spre urcuş, ca la acei romantici 19 ani din ceasul când mugurii creaţiei îi înfloreau în dramatice profeţii, ar fi „scuturat proştii din copac”? Doamne, ce trist ar fi, văzând cum se înmulţesc, înfloresc şi prind la obrăznicie „proştii din copac” şi nu mai are cine să-i scuture cu îndrăzneala, vigoarea, dar şi cu puterea satirei unui Grigore Bostan.

De obicei, la date aniversare ale unor personalităţi de mare sau mai puţin însemnată valoare se rostesc discursuri solemne, se scriu articole elogioase. Însă cred că nu aceasta l-ar bucura, dacă ar fi în viaţă, pe omul de ştiinţă, scriitorul, patriotul şi animatorul vieţii noastre naţionale. Lăsând o impresionantă creaţie literară, ţinând la titlul de poet mai mult decât la alte calităţi cu care l-a înzestrat Marele Creator, cel pe care îl numim academician, savant şi distins profesor, şi-ar fi dorit să ne vadă citind şi învăţând a trăi vertical din cărţile sale. Cred că nu există elogii mai frumoase aduse unei personalităţi de litere decât pătrunderea în mesajele ce ni le transmite prin veşnicia cuvântului.

Împărţindu-se între Catedra de Filologie Română şi Clasică, căreia i-a slujit apostoleşte şi activitatea dezinteresată întru propăşirea culturală şi revigorarea spiritului românesc pe aceste meleaguri, Grigore Bostan a lăsat o bogată moştenire literară în sertare, soţia sa, dr. doc. Lora Bostan reuşind să-i adune o parte din creaţie în două volume notabile – „A treia chemare” (poeme, ed. „Ruta”, 2005) şi „Eterna” (proză ştiinţifico-fantastică, ed. „Zelena Bukovina”, 2010). Dacă primul roman, inclus în volum, „O evadare din Eterna” a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului şi a avut o amplă rezonanţă în presă, apoi cel de-al doilea, intitulat „Eterna-2 sau Peştera Urşilor”, care abordează efemerul existenţei terestre, ne este aproape necunoscut. Rămânând fermă în părerea că Grigore Bostan e mare, înaintea altor virtuţi spirituale, ca poet, cântăreţ al plaiurilor carpatine, totuşi, am certitudinea că  „Peştera Urşilor” este opera din care avem ce învăţa cel mai mult. Cu excepţia operei eminesciene şi a câtorva poeţi la care revin mereu, rar mi se întâmplă să recitesc din scoarţă-n scoarţă o carte de proză. Mi-i drag acest roman, „Peştera Urşilor”, pentru că, după cum am amintit lapidar într-un alt articol, mi-l înfăţişează pe autor urcând creste abrupte în ritmul cântecului „Treceţi batalioane române Carpaţii”: „Înainte, înainte... să cucerim ce-avem de cucerit…Ne-aşteaptă şi cerul, ne-aşteaptă şi munţii!”, fredonează în urcuşul său Arin. L-am recitit nu doar cu interes, ci şi amuzându-mă, imaginându-mă, alături de autor, năstruşnica panoramă a unei lumi bolnave de aroganţă, banale frământări şi false idealuri. Asemenea lui Caragiale (iertată-mi fie comparaţia poate prea exagerată), cu acest roman Grigore Bostan ne pune în faţă o oglindă fermecată, în care ar trebui să ne privim zilnic, să ne vedem chipul adevărat.

Am amintit în titlul la acest articol doar de cinci motive (deşi ele sunt mult mai multe) pentru care ar trebui să deschidem „Peştera Urşilor”, să parcurgem cu protagonistul Arin (a se subînţelege „autorul”) urcuşul de munte pentru a ne izola de răul ce aleargă după noi. Proverbele ne spun că suntem ceea ce citim şi dacă citim doar cărţi pe care le citesc ceilalţi vom gândi (vom proceda, vom trăi) şablonat, precum toată lumea. Principalul extras din învăţămintele „Peşterii Urşilor” ar fi că „E greu să fii mai altfel decât ceilalţi”. Arin, personajul central, este întruchiparea frământărilor omului care se desprinde din turmă, merge înainte fără să privească în urmă, în jos, prin părţi, fără a se abate de la cărarea spre înălţime. Deşi eşti obosit trupeşte, zdruncinat sufleteşte, nu trebuie să-i aştepţi pe ceilalţi, căci vor lua-o înainte, călcându-te în picioare.

„Principalul e să poţi respira mai liber, mai uşor, mai curat, mai… altfel” – iată un al doilea motiv care ne îndeamnă să escaladăm urcuşul. Şi al treilea: să fim atenţi „pe cine urcăm în căruţă”, adică cui facem bine, căci omul prea bun, deseori e frate cu cel nebun, ne mai avertizează autorul, ca tot omul păţit ce devine prea târziu priceput: „Bonomia este o cursă în care poţi cădea foarte lesne… spre bucuria celor cărora le faci servicii. Mulţi oameni poartă pică pe cei, de la care trebuie să ceară ceva, evident nu se simt bine în postura de linguşitori, cerşetori…”.

Al patrulea motiv ar fi interesul de a afla „cum cei scunzi (personajul Sisică) o iau înainte” – sunt mai ageri, mai uşurei la picior… Urmând succesiunea motivelor, mai de luat în seamă consider că este cel desprins din cuvintele adversarului lui Arin – „saşiul”, care l-a terorizat din copilărie şi până la împlinirea carierei ştiinţifice: „se pare că sunt ai voştri, dar ei, cel puţin majoritatea, sunt ai noştri. Mulţi, mulţi…”. Adică, ar trebui să înţelegem că ne hrănim cu iluzii, că mai sunt naivi care cred în ceea ce aud, nu în ceea ce se vede de la o poştă. Grigore Bostan ne oferă câteva coordonate pentru a depista cameleonii, ne sugerează ideea că nu toţi sunt „ai noştri” printre alergătorii de curse patriotice, deşi, spre deosebire de eroul romanului, nu s-a protejat de invazia lor. Dar se identifică cu Arin, în lupta pentru a-şi salva verticalitatea, a-şi păstra conştiinţa curată, îndârjindu-se să nu zâmbească, să nu aplaude celor suspuşi.

S-ar părea că ciudăţeniile declanşate în primul roman „O evadare din Eterna” se ţin lanţ şi în „Peştera Urşilor”, dând viaţă deocheatelor personaje – Drina, Sisică, Zizi, Luţă, Miruţă, Ciucă, Valuţă, despre care nu mă încumet să ghicesc dacă sunt „ai noştri” sau fac parte din categoria cameleonilor. Pot doar să-i sfătui pe cititori să deschidă cartea şi să judece singuri ce a vrut să ne transmită autorul.

Maria TOACĂ