16 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

„ÎNCĂ N-AŢI MURIT?!”

5 iunie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Deşi direct, în faţă, n-a auzit acest reproş, Valeria Găină, o româncă din Cernăuţi, care a avut nenorocul să nimerească în raza intereselor unor oameni cu mare putere, îşi dă seama că obştescul ei sfârşit e aşteptat cu nerăbdare. Până se vor adeveri promisiunile din sfintele scripturi că „prin multe suferinţe vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu”, ea îşi trăieşte, pe pământ, cel mai îngrozitor infern, nemaifiind în stare să suporte necazurile, să parcurgă calea calvarului despre care se spune că Domnul o aşterne în faţa muritorilor spre Împărăţia Sa. „De aceea nu vă opuneţi şi nu ţipaţi, ci cu blândeţe şi cu mulţumire să înduraţi necazurile”, ne alină învăţătura creştină, arătându-ne că e în firea lucrurilor ca omului să-i fie dat să-şi poarte crucea suferinţelor, căci pentru aceasta şi există viaţa pământească.

La omul sărac nici boii nu trag

Că dreptatea şi pacea deplina nu sunt din lumea aceasta ştie şi Valeria Găină, femeia-martiră ce suportă cu răbdare chinurile trupeşti într-un cărucior de invalid, adunându-şi anevoie puterile să îngrijească şi de fostul ei soţ, ţintuit la pat, absolut imobilizat şi inconştient, care dă semne de viaţă doar prin gemete şi strigăte de insuportabilă durere. Ceea ce i-a fost dat să suporte – bolile, trei atacuri cerebrale, sărăcia materială – le poartă cu răbdarea lui Iov pe Golgota destinului. Nu învinuieşte pe nimeni că-i este atât de grea crucea, că-şi trăieşte ultimele zile în atâta durere şi amărăciune. Dar parcă nu erau de-ajuns nenorocirile trupeşti ce-au lovit-o, fiind în ultimii ani năpăstuită de batjocora şi nedreptăţile oamenilor, care ar trebui să manifeste măcar un pic de compasiune, măcar puţină caritate faţă de doi bătrâni sărmani, neajutoraţi, invalizi de prima grupă. Nu degeaba se spune că peste cel sărac toate năpastele dau şi până unul nu sărăceşte, altul nu se îmbogăţeşte.

Am ieşit din căsuţa nr. 241 de pe strada Rusă tremurând, cu sufletul sângerând de durere, şocată de tristul tablou văzut acolo. În prealabil, am vorbit cu dna Valeria Găină la telefon. Am sesizat că are o voce blândă, tânără, o frumoasă rostire românească… Mi-a relatat în câteva cuvinte despre greutăţile din ultima vreme şi ne-am înţeles că voi intra pe la ea, să-mi povestească în detalii despre nedreptăţile cu care se confruntă. Am deschis uşa şubredă, simţind cum iarna suflă vântul cu zăpadă prin crăpături. Din coridorul strâmb am intrat în unica odaie cu două paturi şi o masă, pe care se aflau teancuri de hârtii. Sunt copiile petiţiilor trimise pe la diferite instanţe şi răspunsurile formale primite, care nu-i dau nici o speranţă la mai bine. Dimpotrivă, au făcut-o să-şi piardă liniştea, să stea mereu în stare de alertă, gata să-şi apere cu cârjele bruma de avere – grădina ce oficial nu-i aparţine. Stăpâna stătea în căruciorul ei cu rotile; pe patul mai mic de la geam – bărbatul nemişcat, cu ochii deschişi ţintuiţi în tavan. În camera strâmtă era curat. Se vedea că bătrânii nu sunt lăsaţi să „putrezească” în mizerie. „Vine fiica şi ne ajută. Vara respirăm aer curat, deschidem uşa şi geamurile, iar iarna ne înăduşim, căci în această cameră se adăpostesc şi fiul cu nevastă-sa, suntem trei familii”, mi-a spus Valeria. Din cauza bolilor ce-o loviseră mai întâi pe ea, femeia a divorţat cu bărbatul mai demult, dar n-a putut să-l scoată în stradă. Cu trei ani în urmă a căzut şi el la pat, îl îngrijeşte cum poate, vine fiica, o ajută şi fiul. Cine intră doar pentru câteva minute se umple de jale privindu-l, dar e straşnic să ne gândim cum trăiesc şi ce îndură oamenii apropiaţi, care dorm în aceeaşi odaie, în cei câţiva metri pătraţi, îl spală şi îngrijesc de omul lipsit de viaţă.

După cum am mai spus, aceste încercări Valeria le primeşte resemnată, socotind că aşa i-a fost soarta. Dar cu năpasta abătută de câţiva ani încearcă să se lupte, împotrivirea ei amintind de o firavă creangă care s-ar opune unui uragan, sau de o mică fiinţă în faţa unui balaur.

Am mai scris primăvara aceasta despre lupta unei românce de optzeci de ani, Elena Guzic din Cernăuţi, str. Ryleeva, 3, pentru dreptul de a-şi privatiza parcela de pământ de lângă casă şi a-şi oficializa imobilul primit moştenire de la părinţi. E mai curând o coincidenţă, nu vreau să cred că numai din cauză că sunt de naţionalitate română aceste două femei s-au ciocnit cu pericolul de a rămâne fără acoperiş deasupra capului.Cazul ei se asemănă cu al Valeriei Găină, doar cu deosebirea că Elena Guzic, deşi mult mai în vârstă, are încă puteri în picioare să umble prin instanţe, să bată pe la uşi lăsându-şi petiţiile. Are şi caracter mai tare, şi voce mai puternică, ceea ce, de fapt, n-a prea ajutat-o să-şi revendice drepturile. Valeria, născută în 1942, abia se ridică din cărucior, făcând anevoie câte un pas, sprijinită în două cârje. Situaţia familiei ei e mult mai gravă, căci a avut nefericirea să zădărnicească afacerile unor persoane autoritare, cu care e imposibil să te pui în poară. Problema e că pe lângă jumătatea de căsuţă cumpărată în anul 1983, are 24,16 ari de grădină. Cât a muncit la asociaţia „Voshod”, la ţesut covoare, Valeria a tot insistat pe lângă instanţele oraşului să i se permită să-şi lărgească casa, să construiască barem o dependinţă. Nu i s-a permis să ridice ceva în curte în perioada sovietică. Deşi pe teritoriul grădinii şi curţii trec toate reţelele comunale – gazul, canalizaţia, apeductul, care i-au pricinuit mari pagube, în casă n-are nici gaz, nici apă curentă. Pentru spălatul rufelor şi alte necesităţi strânge apă de ploaie, pentru prepararea mâncării îi aduce fiul de la o fântână din vecini. În anii de independenţă a Ucrainei, când au început marile şi micile privatizări, de asemenea, pentru familia lor nu s-a schimbat nimic.

Dreptul la necaz şi suferinţă

Acum s-a trezit că grădina de pe lângă casă intră în terenul de 0,7000 hectare, dat în folosinţă permanentă Procuraturii Regionale, ca investitor, pentru construcţia unui bloc de locuit cu multe etaje (hotărârea Consiliului Orăşenesc Cernăuţi de legislatura a VI din 30.08.2012 nr. 595), iar adăpostul a trei familii urmează să fie demolat. Procuratura a intrat în posesia actului de stat cu drept de folosinţă nelimitată a terenului. Totodată, a fost anulată hotărârea Consiliului Orăşenesc ce-i permitea Valeriei Găină să folosească gratuit terenul respectiv. Astă toamnă i-a vizitat executorii lucrărilor, întreprinderea de construcţii CMM-76, director V. Kagleanciuk, fără să-i prevină pe stăpânii casei au încercat să rupă gardul ca să-l pună pe-al lor şi să înceapă a săpa groapa pentru fundament. Primăvara aceasta Valeria a primit o scrisoare de avertizare să nu sădească nimic în grădină. Când au intrat vreo 12 inşi cu miliţia, cartofii erau deja nisipiţi. La plângerea adresată primarului Cernăuţiului cu rugămintea să examineze cazul, căci nu pe câmp gol începe construcţia, ci lângă o casă de oameni sărmani, a primit răspuns de la Departamentul pentru construcţii urbane şi relaţii funciare al Consiliului Orăşenesc Cernăuţi, în care i se explică că, în corespundere cu proiectul de repartizare a terenului pentru construcţii, executorul lucrărilor este obligat să demoleze casele de locuit nr. 241 şi 243 de pe strada Rusă şi să-i asigure cu locuinţe pe locatarii din casa nr. 243, conform legislaţiei în vigoare. Despre cei doi invalizi din casa 241 nici nu se pomeneşte la capitolul recompensării. De fapt, în privinţa Valeriei Găină se concretizează că, prin decizia Consiliului Orăşenesc Cernăuţi din 26.11. 2009, nr. 1125, i s-a dat 10 ari de teren în folosinţă gratuită, pe str. Nemyrivska, 1-B, cu destinaţie de a-şi construi o casă de locuit. Femeia afirmă că a primit acest teren, pentru care a stat 10 ani la evidenţă, cu mai mult de două decenii în urmă, în perioada când lucra la „Voshod” şi spera că va avea putere să ridice o casă mai acătării. Căzând la pat, i-a donat această parcelă, prin acte notariale, fiicei sale Angela Marcu, ca să-şi construiască ea un cămin pentru familie (are trei copii). Şi iată că autorităţile au găsit de cuviinţă să-i răspundă că, pentru toate pierdere ce urmează să le suporte când va începe construcţia blocului cu multe etaje, a primit cândva acei 10 ari, pe care nu prea poţi construi ceva, deoarece trec conductele de gaz şi canalizaţie.

Unde să trăiască, şi pe ce mijloace, doi bătrâni care au nevoie de ajutor de la stat ca invalizi, ca veterani ai muncii şi copii ai războiului?! S-ar putea reproşa: să aibă fiul şi fiica grija lor. Aşa şi este: copiii le poartă de grijă cât îi ţin puterile. Doar doi invalizi cu pensia de o mie de grivne, care necesită întruna medicamente, n-ar supravieţui fără ajutorul lor. Fiul Victor şi fiica Angela le lucrează grădina din care se hrănesc bătrânii, îi spală şi-i îmbracă, însă nici starea lor materială nu e de invidiat. Dacă ar fi avut o situaţie mai prosperă, părinţii n-ar fi ajuns să umble cu plângeri pe la instanţe, ar fi găsit mijloace să-şi facă singuri dreptate. Aşa e în ziua de azi, dacă nu ai singur grijă de bunăstarea ta, nu aduni sub saltea pentru zile negre, eşti pierdut la bătrâneţe.

Valeria a scos de la Arhiva de Stat o adeverinţă în care se indică că Ion Găină de la Horecea Urbană, tatăl ei, în anul 1939 avea în proprietate 5 hectare de pământ. Conştientă că nimeni nu-i va întoarce nici un capăt de aţă, ea n-a luat această dovadă pentru a pretinde la averea pierdută a părinţilor. Pur şi simplu, a vrut să demonstreze că are dreptul moral la puţin mai mult decât moartea. Or, după cum mi-a spus: „Ei (investitorii) aşteaptă să murim mai repede, ca să nu se cheltuiască cu doi bătrâni cu picioarele în groapă”. Tot ce-şi doreşte e ca să i se dea în schimb o mică parcelă şi să i se construiască o mică căsuţă nu departe de fiică-sa, ca aceasta să-i poată întinde mâna de ajutor de care are nevoie în permanenţă.

În răspunsul primit de la Departamentul pentru construcţii urbane şi relaţii funciare se mai specifică că, potrivit art. 15 al Codului Civil al Ucrainei, fiecare persoană are dreptul să-şi apere drepturile civile în cazul încălcării lor, fiecare persoană are dreptul să-şi apere interesele dacă acestea nu contravin legislaţiei în vigoare. Se mai aminteşte că, potrivit art. 16, fiecare are dreptul să apeleze la instanţele judecătoreşti pentru apărarea avutului. Dar nu lipseşte nici avertizarea că actele şi directivele organelor locale sunt obligatorii pentru îndeplinire de către cetăţeni. Astfel, în modul cel mai cinic, petiţionarei i se dă de înţeles că e liberă să-şi apere drepturile în judecată. Sprijinită de copii şi credinţa în judecata de apoi, ea îşi adună bruma de puteri pentru a-şi duce până la sfârşit viaţa plină de jale, luptându-se să nu moară până nu se va alege cu un dram de dreptate aici, pe pământ.

Maria TOACĂ