16 octombrie 2021
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

LACRIMI DIN PIATRA RĂBDĂRII. MELANCOLIC SUSPINÂND…

7 iunie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Cât i-a trăit tata, Elena se ruşina să-şi afişeze „boala” de poezie, pasiunea de a-şi expune simţirile în cuvinte versificate. Cu câţiva ani de liceu la români, înzestrat cu talent în ale scrisului, Ion Mihăiesi privea critic la exerciţiile lirice ale fiicei mijlocii. O încuraja mai mult pe cea mai mare, Eugenia, care a absolvit filologia română. Visa şi Elena să-şi continue studiile, îşi făcea planuri să intre la şcoala de medicină. Dar sănătatea şubredă a mamei a făcut-o să se mai reţină acasă. După absolvirea a zece clase a lucrat ca şefă de echipă în kolhoz, la zarzavaturi, timp în care a început să se gândească la agronomie.

Deşi nu i-a fost dat să devină nici medic, nici agronom, totuşi i-a rămas ceva din ambiţiile tinereţii. A muncit câţiva ani la „Graviton”, alţi zece ca brigadier la uzina „Izmeritel”. Absolvind cu menţiune, prin corespondenţă, o şcoală tehnico-profesională, a mai lucrat un timp la hotelul „Kyiv”, adunând, o vechime de muncă de mai bine de trei decenii. Astfel, şi-a câştigat cinstit de la stat pensia minimă.

Aceasta-i este partea cenuşie a existenţei – aşa-numita proză a vieţii. Dar există şi un refugiu pe o altă planetă, într-un univers cu bolta înstelată, unde viaţa e ca un curcubeu. De pe acel tărâm cu arome de trandafiri, reapare prin negura anilor o tânără de 17 ani care s-a îndrăgostit prima dată. Odată cu prima dragoste a început să-şi încredinţeze tainele şi sentimentele doar foii albe, simţind că-i cresc aripi transparente ce o ridică în înălţimi albastre, mai departe de norii vâslitori pe cer …

„Cândva demult, undeva prin anii 70, când am împlinit 17 ani, am scris prima poezie. Împreună cu prima iubire şi primele dezamăgiri, mi-a apărut şi inspiraţia de a scrie”, se destăinuieşte Elena jurnalului intim, după care urmează primele încercări rimate: „S-a desprins din cer o stea/ Şi m-a tulburat,/ Am crezut că sunt a ta,/ Dar m-am înşelat.// Am crezut că mă iubeşti,/ Dar mi s-a părut,/ În zădar plâng şi tânjesc/ Totu-i în trecut”.

Au mai fost şi alte versuri, izvorâte din marea dragoste. Căsătoria, însă, a coborât-o din nori pe pământ. Maturizându-se, tânăra a înţeles că există şi o altă dragoste, care nicicând nu te părăseşte, nu te trădează – cea de casa părintească, de pământul natal: „Bucovină, Bucovină,/ Plânge-ntruna şi suspină/ Că ne-au despărţit duşmanii/ Şi nu ne vedem cu anii/ Cu fraţii de pe cea parte,/ Căci ne-au pus sârme ghimpate.// Nimănuia nu-i mai pasă/ Că suntem străini în casă,/ Că suntem şi noi români/ Pe pământul din străbuni, De la moşi-strămoşi lăsat/ Astăzi de duşmani călcat,/ Ce ne fac reguli cum vor/ Ca să ne supunem lor.// Însă noi ne-am săturat/ Să stăm cu capul plecat./ Hai fraţilor să pornim/ Mic cu mare ne unim!/ Nu sta, omule, nepăsător/ Căci creşte al tău fecior/ Şi mâine te va întreba:/ Tată, care-i Ţara mea?/ Hai să-ntindem, frate, mâna/ Noi la toată Bucovina – /Şi la asta şi la cea/ Că-i tot colţ din Ţara mea/ Să facem viaţa frumoasă/ Că suntem la noi acasă!”.

Nu e greu să ghicim că aceste rânduri au fost scrise pe la sfârşitul anilor 80, când românii din ţinutul nostru se deşteptau, adunându-se sub auspiciile dorului de ţară şi sloganul „Suntem la noi acasă!”. Când respira cu această durere, Elena încă nu ştia că vor veni şi alte despărţiri, impuse de nevoi materiale. Iată ce notează în acea perioadă în jurnalul ei, însoţitor prin străinătate: „Cât de mult mă doare inima că sunt nevoită să părăsesc frumosul nostru colţ de rai, mândra Bucovină, şi să plec la muncă în Italia, ca să-mi ajut familia. Acolo, în fiecare zi, eram cu ochii în lacrimi şi inima arsă de durere şi dor de-acasă. Din anul 2004 am început să aştern pe hârtie tot ce-mi dictau cugetul şi nostalgia sufletului. Am caiete cu vreo 100 de poezii. De câte ori scriam, lacrimile îmi curgeau şiroaie, pentru că e greu, e tare greu să te desparţi de fiinţele dragi, de părinţii, pe care nu ştii dacă o să-i mai găseşti în viaţă la întoarcerea acasă, de copii, care se îndepărtează de mamă şi nu-i mai recunoşti. Ca să nu-mi ies din minţi în blestemata străinătate, mi-am revărsat în versuri, cum am putut, toată durerea inimii. Numai credinţa în Bunul Tată ceresc îmi dă putere de muncă şi răbdare să supravieţuiesc. Departe de satul meu, de familie, mă cuprinde o tristeţe sfâşietoare, de nu-mi găsesc locul. Şi-atunci iau în mână stiloul, găsindu-mi salvarea prin taina spovedaniei în faţa foilor albe”.

Am selectat din voluminosul caiet ce mi l-a încredinţat Elena Mihaiesi câteva din versurile care, cred eu, exprimă simţirile şi ale altor femei suferinde din cauza despărţirii de fiinţele dragi.

Să-i mulţumesc lui Dumnezeu

Să-i mulţumesc lui Dumnezeu

Că-mi dă răbdare şi putere,

Altfel nu a-şi putea fi eu

Fără divina-I mângâiere.

Sunt păcătoasă, sunt nebună,

Dar sper că nu e prea târziu

Să mă întorc pe calea bună,

Să mă-nnoiesc, din morţi să-nviu.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu

Că orişiunde e cu mine,

Măcar că-mi este atât de greu

Pe drumuri înspre ţări străine.

Şi dacă soarta m-a făcut

Să plec departe de-al meu sat,

Chiar cât de tare m-a durut,

Credinţa eu nu mi-am trădat.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu,

Pentru că-i Mare şi-i Lumină

Şi sper că nu e prea târziu

Să fiu şi eu bună creştină.

Tristeţe şi durere

Ce tristeţe, ce durere

Port în suflet eu,

N-am nici o mângâiere,

Doar de la Dumnezeu.

Ce departe sunt de casă

Şi de-ai mei copii,

Cât de greu dorul m-apasă,

Numai Tu, Doamne, ştii!

Şi mereu doar Tu mă vezi

Şi mă ocroteşti,

Frică-mi e c-o să mă pierd,

Unde, Doamne, eşti?!

Iartă-mă că azi îţi spun

Toate acestea ce le ştii,

Numai Tu eşti Tată Bun

Pentru morţi şi pentru vii.

Numai Tu ne poţi ierta

Şi ne îndruma spre bine,

La nevoi nu ni-i lăsa

Noi vom birui cu Tine.

Dragă Bucovină

Bucovină, plai iubit,

Eu demult te-am părăsit

Şi-s departe de-a mea casă

Greu tristeţea mă apasă.

Trăiesc pe meleag străin,

Ca o floare lângă-un spin.

Mă usuc, mă chinuiesc

Nimănui nu trebuiesc,

Mă tot lupt, mereu mă zbat,

Ca peştele pe uscat.

Bucovină, Bucovină,

Cine oare e de vină

Că plecăm în ţări străine

Să trăim şi noi mai bine?

Dar nicăieri nu-i mai bine,

Ca acasă, lângă tine,

Ca la baştina-mi frumoasă,

Unde pâinea-i mai gustoasă

Şi lumea mai omenoasă,

Ca pe-un frate te primeşte,

Şi nimic nu-ţi socoteşte.

Bucovină, mândră floare,

Fă-mi de-acolo o chemare

Să mă-ntorc la mine acasă,

Unde-i viaţa luminoasă,

Să mă-nchin la-l meu pământ

Şi cu dragoste să-i cânt.

Scumpă surioară

(. Aflându-mă la muncă în străinătate, n-am putut s-o conduc pe scumpa-mi soră Eugenia pe ultimul drum, care s-a stins la 55 de ani. Îi cer iertare prin aceste rânduri scăldate în lacrimi.)

Scumpă, dragă surioară,

Cât te plâng, ştiu numai eu,

Fiindcă te-am lăsat bolnavă,

Când ţi-a fost pe suflet greu.

Nici nu ştiu când m-oi întoarce

Ca să vin la-l tău mormânt,

De-acum ce-aş putea eu face

Decât să te port în gând?

Ai plecat din astă lume

Încărcată de păcate,

Ne-ai lăsat pe cruce-un nume

Şi dureri nemângâiate.

Ne-alinăm c-un  singur gând,

Că la toţi sfârşitul vine,

Nu ştim când, dar rând pe rând

Vom pleca şi noi la tine.

Până-atunci, când m-oi întoarce,

Voi veni la cimitir,

Unde te-odihneşti în pace,

Voi sădi un trandafir.

Eu cu lacrimi l-oi stropi

Zile, săptămâni la rând,

Trandafirul va înflori,

Înmiresmând al tău mormânt.

Maică, măiculiţa mea

Mi se rupe inima

Că nu-s la căsuţa mea,

Şi nimănui nu-i pasă

Ce durere mă apasă.

Acasă eu când eram

Binele nu-l preţuiam,

Iar acum de aş fi,

Mamă, cât te-aş preţui!

Ţi-aş aduce într-un urcior

Lacrimile cu-al meu dor,

Să-ţi stropeşti cu ele faţa

Să nu plângi întreagă viaţa,

Că prea mult măicuţă-ai plâns

De când prin străini m-am dus.

Azi, măicuţă, e ziua ta,

Pentru tine m-oi ruga

Îţi trimit din depărtări,

Multe, calde sărutări,

Sărut mâinile truditoare,

Mă-nchin cu iubire mare!

Cu aceste dureri versificate în stil popular, tezaurul folcloric constituind duhul familiei şi casei unde a crescut Elena, nu se termină lacrimile din „piatra răbdării” purtată de ea în străinătate. Simplele rânduri din versurile ei parcă se cer cântate, îngânate în surdină, pentru a aduce un pic de mângâiere când dorul de-acasă îţi răscoleşte orice fibră a inimii, te sfredeleşte până-n măduva oaselor. Posibil, şi alte femei cu destin asemănător poartă cu sine asemenea caiete, dar nu au curajul să le deschidă în faţa nimănui. Oricum, o durere mărturisită e mai uşor de suportat. E ca o spovedanie la judecata lumii, care n-are nici un drept moral să te condamne, ci doar să te consoleze, să te îmbărbăteze, să-ţi şteargă o lacrimă cu batista curată a înţelegerii…

Maria TOACĂ