07 februarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU ŞI-A PLÂNS ÎNCĂ TOT AMARUL

20 iunie 2015 р. | Categorie: Social

„Cât mai ţine mama minte”

De câte ori am fost la Mahala, întâlnindu-mă cu oameni care au căzut victime primului val al deportărilor, credeam că am consemnat sau cel puţin am ascultat mărturiile tuturor supravieţuitorilor acelei nopţi de groază, de care ne despart tocmai 74 de ani. Dar nu demult am descoperit-o pe Florica Gostiuc, o bătrânică de 85 de ani, care mai mult plânge decât vorbeşte, căci încă nu şi-a răcorit sufletul, nu s-a eliberat de necazul adunat în aproape cincisprezece ani de exil. Florica a rămas şi la adânci bătrâneţe ca o subtilă statuie antică, purtând pe faţa-i brăzdată de plugul vremii urmele unei frumuseţi de madonă, demne de penelul baronului George Lowendal, care admira chipuri mândre de ţărani români de pe meleagul Bucovinei, mai ales din Mahala şi Boian.

Mai întâi l-am cunoscut pe fiul ei – un gospodar ca mai toţi oamenii de frunte din satele noastre, dar care suferă de o pasiune pe cât de interesantă, pe atât de rar întâlnită în timpurile de astăzi. M-a sunat într-o zi, recomandându-se drept Vasile Hostiuc şi frapându-mă cu vestea că avem legături de rudenie pe linia familiei Toacă. Nu prea-mi venea să cred, deoarece din informaţiile sumare despre bunel meu, decedat la o vârstă foarte tânără, ştiam că n-are tangenţe cu comuna Mahala: s-a născut în Selişte, până a se căsători la Lehuceni, a trăi la Gogolina. La replica mea că, dacă pornim de la Adam şi Eva, suntem cu toţii plămădiţi dintr-un lut şi rupţi din aceeaşi bucată, proaspăta mea rudă a venit cu alte argumente, făcându-mă să-mi fie tare ruşine când a început să se intereseze de străbunicii pe linia tatei şi alte ramuri din tulpina arborelui genealogic al familiei mele. Am recunoscut cu regret că mai departe de bunelul Ştefan şi un străbunic Mihai Buşilă, nu cunosc pe nimeni şi nici nu mai am de cine întreba despre ceilalţi care au trăit până la ei.

„Nu trebuie să întrebaţi de nimeni, ci să cercetaţi arhivele”, mi-a dat un sfat bun noul cunoscut din Mahala, obiectând că în unele monografii ale localităţilor noastre, care au fost editate în ultimul timp, apar multe date prinse de autori cu urechea, culese din gura lumii, fără argumentări documentare. O perioadă a dispărut, apoi începu din nou să mă sune la intervale de două-trei luni, comunicându-mi unde a ajuns cu cercetările obârşiei sale, ce neamuri şi-a mai descoperit, cine cu cine s-a căsătorit, cine pe cine a cununat şi a botezat prin secolele XVIII, XIX… Cel mai interesant e că îndrăgostitul de istoria neamului, Vasile Hostiuc e doar un diletant în istorie. În tinereţe a practicat la nivel profesionist sportul, absolvind la timpul său facultatea de cultură fizică de la Universitatea din Kyiv. Dar, printre grijile casei şi eforturile de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, găseşte timp pentru nesăţiosu-i interes faţă de rădăcinile sale. Şi-a schimbat toate actele din Gostiuc în Hostiuc, considerând că aşa e mai pe româneşte.

Deşi e mai departe de aceste preocupări, sora sa mai mare, Maria, absolventă a facultăţii de filologie, despre care fratele spune că a învăţat mult mai bine decât el în şcoală, încurajează şi laudă pasiunea lui Vasile. Pare că nu folosesc la nimic răscolirile lui prin arhive, însă cu fiecare pas aprofundat în trecutul său, fiecare fiinţă omenească se simte mai încrezută în prezent, înaintează cu mai multă speranţă în viitor.

Ascultând poveştile lui Vasile Hostiuc despre neamurile îndepărtate, n-am putut să nu mă interesez de cele mai apropiate – de părinţii săi. Am aflat că e un favorit al norocului, deoarece îi trăieşte mama. Onorându-şi promisiunea de a mă aduce la ea „cât mai ţine mama minte”, am stat de vorbă în pridvorul casei Floricăi Gostiuc chiar în după amiaza de duminică, când la cimitirul din Cernăuţi, Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina i-a comemorat pe conaţionalii martirizaţi în gulagurile staliniste.

„Nu mă zăpăciţi, lăsaţi-mă să-mi amintesc…”

Nu ştiu dacă în acea duminică, sfinte liturghii în memoria mucenicilor români din Bucovina s-au ţinut şi în alte biserici din satele româneşti care cinstesc memoria martirilor sau numai în lăcaşul Trei Ierarhi din vechiul cimitir al Cernăuţiului, unde slujeşte părintele Cristofor. Însă lacrimile vărsate de Florica în acea zi ar fi fost îndeajuns pentru a uda iarba de pe toate mormintele cunoscute şi anonime de pe întreg cuprinsul marcat de suferinţele românilor noştri.

După 85 de ani împliniţi la 28 ianuarie a.c., prăşeşte în grădină, umblă vioi prin ogradă, fiind stingherită doar de slăbirea auzului. Cât am stat de vorbă, îşi dădea sfioasă broboada la o parte să prindă mai uşor orice cuvânt, îmi urmărea mişcarea buzelor ca să-mi priceapă întrebările, iar fiului şi fiicei le riposta: „Nu mă zăpăciţi, lăsaţi-mă să-mi amintesc, să nu greşesc ceva”. Maria şi Vasile cunosc pe de rost drama familiei lor deportate, au auzit-o de nenumărate ori de la mama Florica, de la bunica Maria. Şi asemenea copiilor neastâmpăraţi, care ştiu pe de rost poveştile depănate de bătrâni, se grăbeau cu vorba înainte, o opreau pe mamă observând că iarăşi a încurcat ceva, că mai demult lor altfel le-a povestit. Ea, însă, de fiecare dată îşi aminteşte de nenorociri ce încă n-au fost scoase din depozitul suferinţelor sau, poate, intenţionat „încurcă iţele” ca să pună la încercare memoria celor tineri.

Firavul fir al destinului putea să i se curme la vârsta când abia împlinise 11 ani, fiind deportată în Siberia pentru … „politică!”. „Ce politică am făcut eu, un copil de unsprezece ani, dar fratele meu de nouă neîmpliniţi, surioara de numai trei ani, bunica Eudochia, trecută de 80 de ani…”, se revoltă bătrâna. Nici tatăl ei, Florea Doroş, din cauza căruia întreaga familie a fost înscrisă pe lista neagră a românilor sortiţi exterminării, nu era implicat în marea politică. Avea la Bucureşti un frate bolnav de cancer. Întâmplarea a făcut că s-a dus să-l viziteze înainte de moarte în perioada când ţinutul ne-a fost călcat de tancurile sovietice. În noile împrejurări, nu a mai avut drum de întoarcere acasă, dar nici curaj, căci era un timp când lumea bună (nu doar românii) fugea ca de ciumă din ţinutul ocupat. Aşa i-a fost norocul să-şi salveze propria-i viaţă în schimbul suferinţelor celor rămaşi la baştina nimerită sub tirania rusească. Or, fiind om înstărit, cu destul pământ şi chiar un magazin în centrul Cernăuţiului, ar fi căzut şi el printre primele victime ale genocidului declanşat de ocupanţi faţă de populaţia românească autohtonă.

Cu muţi ani mai târziu (Florea Doroş a decedat în 1989), când i s-au cicatrizat puţin rănile sufleteşti, Florica şi-a vizitat tatăl la Bucureşti şi i-a cântat un cântec „tare gelos”, compus de ea, despre marile necazuri prin care a trecut, despre cum a fost mereu pândită de moarte, cum îngheţa şi leşina de foame, cum o mâncau păduchii şi-i sugea sângele toate gângăniile Siberiei… Au plâns îndelung împreună, ţinându-se de mână. Atunci tatăl ei a vărsat lacrimi peste tot amarul pe care nu l-a împărţit cu chinuiţii săi copilaşi.

Am rugat-o pe Florica să-mi cânte, ori măcar să-mi spună câteva strofe din acel amar. „Nu-mi aduc nimic aminte, am uitat”, s-a grăbit să-mi răspundă, începând să îngâne alte cântece, străine ei şi nouă, învăţate de la ruşii care au ajutat-o să nu-i rămână oscioarele în pământul îngheţat al Siberiei.

Maria TOACĂ

(Va urma)