05 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ŞI DUPĂ 74 DE ANI ÎL URMĂREŞTE COŞMARUL SÂNGEROASEI ŞI NEGREI NOPŢI DE 1 APRILIE

21 iunie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

S-au perindat ca într-un vis de groază 74 de ani de la cea mai amplă şi zguduitoare deportare a românilor bucovineni din apocaliptica noapte de 13 iunie 1941,  când gospodarii au fost ridicaţi de la casele lor şi duşi în neagră străinătate împreună cu copiii şi bătrânii. Acele momente înfiorătoare ale urmărilor din negrele nopţi din februarie de la Lunca şi 1 aprilie de la Fântâna Albă din 1941, unde au fost omorâţi mii de români fără nici o vină, mulţi dintre cei răniţi,  rămaşi în viaţă, au fost încarceraţi, interogaţi, murind în chinuri cristice, iar  rudele acestora fiind deportate, le-a resimţit aproape fiecare familie de români din Bucovina cedată şi înstrăinată.

TRĂDĂTORI DE NEAM ŞI ŢARĂ

Marta Şorodoc, sora soţiei lui Avram Bălici din Cupca, originar din Vicovul de Sus, avea doar 17 ani, când a fost secerată de mitralierele grănicerilor sovietici în poiana de la Varniţa, de lângă Fântâna Albă, făcând parte din grupul paşnic de români, care doreau doar să treacă şi să trăiască în pace şi libertate în Ţara lor de origine. „După ce a fost împuşcată de călăii bolşevici, părinţilor le-a fost frică să vină s-o ia acasă. Iar a doua zi a fost aruncată într-o groapă comună, peste care lipovenii au dat lut. Sora soţiei era foarte frumoasă, avea păr bogat. După ce groapa a fost astupată cu pământ, părul împletit într-o coadă groasă i-a rămas afară. Groaza pătrunse până la măduva oaselor în oameni, încât s-au temut mult timp să se apropie de acel loc blestemat. Dar cu atâta nu s-a terminat calvarul românilor băştinaşi. Părinţii tinerei, Floarea şi Gheorghe, au fost întemniţaţi împreună cu fiica Domnica, care avea 8 anişori, torturaţi, schingiuiți şi înfometaţi. De scârbă şi amar, mama Floarea nu mânca deloc, iar fărâmele ce li se dădeau, i le da fiicei, astfel a murit de foame”, cu sufletul înlăcrimat, domnul Avram îşi aminteşte tristele şi dureroasele momente tragice prin care a trecut soţia sa Domnica, care nu mai ieste de-acum în viaţă.

A doua zi după masacrul de la Fântâna Albă, tatăl Savetei Costeniuc  s-a dus la pădurarul Cucuevici şi a văzut în poiana de la Varniţa o femeie moartă, ucisă de grănicerii sovietici, iar copilu-i micuţ sugea piept.

„Vânat” şi dus la muncă silnică în Ural la vârsta de doar 17 ani, Ionică Semeniuc din Hruşăuţii Volocii  a gustat din plin din „raiul bolşevic”: „Fratele cel mai mare, Dumitru, a fost ofiţer în armata română şi a fost rănit la Cotul Donului. Când s-au refugiat trupele române, s-a stabilit cu traiul în România. Iar „eliberatorii”, cu ajutorul „stribocilor” locali, s-au răzbunat, luându-mă forţat la munci silnice în Siberia. Credeţi că ruşii au ştiut pe cine să se răzbune? Mai degrabă cozile noastre de topor ne-au năpăstuit, cum o fac şi astăzi unii, pe care fraţii noştri din România şi nu numai, îi consideră mari patrioţi, dar ei sunt patrihoţi, trădători de Ţară, vânzători de Neam, cu două sau chiar şi mai multe feţe, slujesc la mai mulţi stăpâni”.

ŞI DUPĂ 74 DE ANI ÎL URMĂREŞTE COŞMARUL SÂNGEROASEI ŞI NEGREI NOPŢI DE 1 APRILIE

Puţini, foarte puţini mai sunt în viaţă dintre martorii ororii comuniste. Aproape că n-a existat în istorica Bucovină familie, care să nu avut de suferit în consecinţa ruşinosului pact Ribbentrop-Molotov, când nordul Bucovinei a fost anexat la imperiul sovietic. Ion Ungureanu din oraşul Storojineţ, originar din Cupca,  avea în 1941 peste 11 ani, dar nu-şi găseşte linişte şi alinare sufletească, nu poate uita nici după 74 de ani „fericirea” adusă de „eliberatori”, sângeroasa şi neagra noapte de 1 aprilie 1941, când în poiana Varniţei de lângă Fântâna Albă a fost cosită, de către ciuma comunistă, floarea tinerimii de pe Valea Siretului: „La 1 aprilie 1942 am mers la biserică în sat şi preotul ne-a spus: „Astăzi facem prohodul la Fântâna Albă. Cine doreşte poate să meargă”. Era foarte multă lume în biserică. Am mers şi eu cu vreo 15 oameni, pe jos, desculţ. Aveam pe atunci 12 ani şi ţin bine minte. Când am ajuns în poiana Varniţei, m-am speriat – erau aici două gropi mari, late de 2 metri şi lungi de 4 metri, în care au fost aruncaţi o mulţime de oameni măcelăriţi. Un bărbat din Ropcea mi-a povestit cum au fost împuşcaţi. După ce au ridicat prapuri şi cruci din Biserica din Suceveni,  aproape 5 mii de oameni s-au îndreptat spre frontieră. Un om din Camenca, călare pe cal, le-a spus: „Oameni buni, eu vă arăt drumul ca să nu înconjuraţi”. Apoi a mers înaintea mulţimii până la marginea pădurii, unde era o toloacă, iar pe deal se afla un post de grăniceri. Omul le-a spus s-o ia în dreapta pe toloacă. Atunci mitralierele au început să țăcănească şi din dreapta, şi din stânga, cosindu-i pe oameni. Puţini au reuşit să treacă graniţa, alţii să se retragă, majoritatea au rămas  să zacă în poiana Varniţei. Bărbatul din Ropcea, care atunci era un băieţandru, împreună cu un prieten, au reuşit să se ascundă sub o grămadă de lemne, stând acolo toată noaptea, căci grănicerii călări îi urmăreau pe fugari. Pe la ora 4 dimineaţa, grănicerii cu baionetele, iar  lipovenii cu hârleţele, i-au omorât pe cei răniţi. Au făcut gropi şi i-au aruncat în ele, dând foc la prapuri şi la cruci. Câteva zile a „umblat” pământul cu cei încă vii. De la înfiorătorul măcel au trecut peste şapte decenii şi de atunci sunt prezent în fiecare an la mormântul martirilor de lângă Fântâna Albă. Ştiu că scrieţi mult despre aceste evenimente tragice, căci abonez şi citesc „Zorile Bucovinei” care e un ziar foarte interesant”.

Felicia NICHITA-TOMA