17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ŞI-A IUBIT NEAMUL CU SUFLETUL

30 iunie 2015 р. | Categorie: Destine

Mihai Jar a fost mai mult decât un pedagog, un îndrumător, a fost un bun şi adevărat părinte pentru zeci şi chiar sute de elevi. A fost şi a rămas un patriot care şi-a iubit Neamul cu sufletul, nu „înşirând cuvinte goale, ce din coadă au să sune”, precum o fac unii, demonstrând această dragoste însufleţită prin fapte vii – deschiderea, la 1 septembrie 1991, în Cernăuţii lui Eminescu, a Şcolii Româneşti nr. 29, actualul Gimnaziu nr. 6, pentru inaugurarea căreia a bătut pragurile autorităţilor locale şi le-a ros urechile cu propunerile şi proiectele-i măreţe, a muncit neprecupeţindu-şi puterile la renovarea edificiului, apoi ca noul templu al cunoştinţelor să răsune de zâmbetele zglobii ale copilaşilor care doreau să înveţe în dulcele grai matern, în sfânta limbă a strămoşilor. De altfel, graţie acestui harnic şi exigent gospodar, Om de o aleasă  omenie, înflăcărat Patriot al Neamului, mulţi vlăstari de români şi-au realizat visul de a învăţa buchea strămoşilor într-o frumoasă şi luminoasă şcoală românească chiar în centrul vechii urbe.

La 30 iunie curent, steaua eternităţii remarcabilei personalităţi a Bucovinei –  pedagogului şi directorului Mihai JAR -  se va aprinde cu o nouă strălucire pentru a 55-a oară, cu toate că nu s-a stins nicicând în inimile rudelor, prietenilor, celor ce l-au apreciat şi îl iubesc, continuând să lumineze speranţelor şi cutezanţei noastre de a ne păstra Limba Strămoşească, Spiritul Neamului, Identitatea Naţională, de a ne menţine pe această gură de rai, idealuri sacre ce i-au marcat viaţa şi cărora s-a consacrat cu trup şi suflet. La jubileu-i de 55 de ani, pe care îl vom marca cu toţi românii de bună credinţă, cu pioase amintiri îi sunt prezenţi câţiva dintre discipoli, care îi aduc în dar florile recunoştinţei:

Iulian ANDRIEŞ: 
„Ne-a învăţat să iubim cartea 
şi să fim buni gospodari”

Fac parte dintr-o generaţie norocoasă, deoarece m-am născut la Cernăuţi şi am avut posibilitatea să învăţ la şcoală în româna mea maternă. Sunt unul din elevii celei de-a doua clase româneşti din cadrul unei şcoli cu predarea (pe atunci) în limba rusă. Următorul 1 septembrie (anul 1991) l-am întâmpinat în şcoala noastră, nr. 29, cu limba română de predare, deschisă în centrul Cernăuţiului. Şi iarăşi mi-a mers mai mult decât la alţi colegi de clasă, căci noua noastră şcoală se afla doar la câţiva paşi de strada pe care locuiam. Astfel, nu trebuia să mă trezească părinţii cu noaptea în cap. Uneori dimineaţa venea bunica de la ţară şi se mira: „Troleibuzele-s pline de copii, da tu încă dormi!”. Norocul meu a fost că şi directorul Mihai Jar, prin eforturile căruia s-a deschis şcoala noastră, îmi era bine cunoscut. Era tatăl lui Artur, care învăţa cu o clasă înaintea mea. Părinţii noştri organizau în comun sărbătorile şcolare. Desigur, asta nu însemna că domnul director Mihai Jar era mai indulgent cu elevii prietenilor şi cunoscuţilor săi. Dimpotrivă, trebuia să fim tare cuminţi, ştiind că directorul se întâlneşte aproape zilnic cu părinţii noştri.

Absolvisem clasa a noua când Mihai Jar ne-a părăsit pentru totdeauna. Mă aflam la mare, în România, cu un grup de elevi din şcoala noastră. Ca întotdeauna, directorul ne-a însoţit până la autocar şi ne-a dorit odihnă plăcută înainte de plecare. Nu l-am condus pe ultimul drum şi de aceea mult timp n-am putut crede că moartea l-a răpit dintre noi. Am avut ocazia să-i simt grija părintească şi în timpul vacanţelor. Odată, în tabăra de la Năvodari, dumnealui a stat cu noi în aceeaşi cameră. Eram vreo douăzeci de băieţi gălăgioşi. El ne trezea dimineaţa să mergem împreună la pescuit, dar nimeni nu vroia să se scoale înaintea zorilor. Nici eu nu eram mare pescar, dar am fost de câteva ori, ca să mă laud că am prins peşte cu directorul. Găsise şi pentru mine o undiţă şi mi-a spus să stau nemişcat pe malul apei. Odată am căzut de pe un pietroi cu tot cu undiţă în apă, amuzându-l şi făcându-l să întrerupă tăcerea.

De la Mihai Jar, care ne-a predat literatura universală, am învăţat să iubim cartea, dar şi să fim oameni gospodari. Îl ţinem minte cu cartea într-o mână, iar în alta cu unelte ţărăneşti de muncă. Şi dacă am ajuns să-mi placă lucrul prin grădină, o datorez părinţilor, însă şi educaţiei primite de la directorul Mihai Jar. Acum, ne întâlnim cu fiul său Artur la grădiniţă, unde avem fetiţe în aceeaşi grupă. Viaţa e frumoasă, viaţa continuă... Păcat că nu-l vedem şi pe bunicul Mihai să vină cu Sabrina, fiica lui Artur, la grădiniţă.

Diana TOMA: „Se deosebea prin inteligenţă şi demnitate de român”

Sunt oameni despre care se spune că sfinţesc locul. Cred, nu voi exagera dacă îi voi atribui această caracteristică acelui, graţie căruia în oraşul lui Alexandru cel Bun a fost inaugurată scumpa noastră şcoală românească, unde mi-a zâmbit norocul să învăţ zece ani de zile. L-am cunoscut pe directorul Mihai Jar, când trebuia să trec, pentru prima dată,  pragul ŞM nr. 29 din Cernăuţi. Erau buni cunoscuţi cu tata, care lucra şi pe atunci la „Zorile Bucovinei”. Îmi amintesc şi acum cu admiraţie de personalitatea distinsului director, care, ne-a întâmpinat în cabinetul de serviciu cu bunăvoinţă, zâmbind şi întrebându-mă: „Diana, vrei să înveţi în şcoala noastră? Ai să înveţi bine?”. Auzindu-mi răspunsul afirmativ, a adăugat: „Ai să fii într-o clasă cu Cristina mea”. De la 1 septembrie într-adevăr am fost colege cu fiica directorului, iar învăţătoare ne-a fost tânăra, frumoasa şi iubita noastră, a tuturor prichindeilor din clasă,  Maria Mihai Lis. O auzeam nu o dată pe colega Cristina spunând că tatăl ei e cel mai bun, grijuliu şi iubitor părinte din lume, îi dăruieşte jucării, cărţi şi alte cadouri. Eram sigură că spune adevărul, de altfel nu putea fi un bun cunoscut cu tata.

Nu am avut bucuria să-l am ca pedagog, precum elevii din clasele superioare, deoarece nu ne-a predat nici o disciplină şcolară, însă adeseori mă impresiona cu câtă inteligenţă şi stimă discuta cu colegii săi, cu părinţii şi chiar cu elevii. Avea o autoritate deosebită în mijlocul tuturor. Se deosebea prin inteligenţă şi demnitate de român. Însă, în decursul anilor de studii la şcoala noastră dragă  românească din centrul Cernăuţiului, adeseori îl auzeam cum îi dojenea pe elevii gălăgioşi şi neastâmpăraţi, pe acei care nu prea puneau osul la învăţătură. Odată, am văzut cum îi certa cu asprime, dar cu înţelepciunea unui adevărat părinte şi dascăl, pe doi elevi din clasele superioare, care căutau să scape cumva de consultaţii şi examene, motivând că sunt bolnavi. Directorul le-a tăiat-o repede, cu o voce răsunătoare: „Plecaţi, leneşilor, şi apucaţi-vă de muncă, de învăţătură! Să nu vă mai aud cu asemenea rugăminţi – la şcoală se învaţă, nu se trage chiulul!”. Tinerii s-au retras ruşinaţi. De altfel, Mihai Jar a rămas în inima noastră, a elevilor, un Om cu literă mare, un excepţional dascăl, un bun povăţuitor şi îndrumător, devotat patriot al Neamului Românesc.

Nicolae COSTAŞ: 
„De la directorul Mihai Jar am învățat, 
în primul rând, să fim  oameni”

A vorbi despre cineva pe care nu l-ai cunoscut și a aprecia ceea ce a făcut pentru tine e destul de ușor, însă a vorbi despre cineva pe care l-ai cunoscut și care ți-a fost o călăuză este mult mai complicat. Eram elev în clasa a zecea, când l-am cunoscut pentru prima dată  pe profesorul Mihai Jar. De la prima vedere îți puteai da seama că era directorul școlii – avea o ținută deosebită, era elegant îmbrăcat, tot timpul în costum și cravată. Avea un glas pătrunzător și când îl vedeau elevii ieșind, pe coridoarele școlii se făcea o liniște și o ordine de nemaipomenit. Și nu din frică, ci din respect pentru tot ceea ce făcea pentru noi. Un elev bun sau mai puțin bun tot timpul are de învățat ceva de la un profesor. De la directorul Mihai Jar am învățat, în primul rând, să fim  oameni. Întotdeauna  dădea dovadă de bun simț. În fața lui toți eram egali. Mi-aduc aminte cum odată fiul său, Artur, uitase acasă un manual şi a fost pedepsit  de tatăl său față de noi toți.

A fost un adevărat ctitor al școlii noastre. Elevi fiind, ne dădeam seama că le poate rezolva pe toate. Știa să vorbească și cu un părinte, și cu un profesor, și cu un funcționar de stat. De fiecare dată, când apărea vreo situație de conflict, dumnealui știa să ia decizia corectă. Aș mai vrea să vorbesc despre Mihai Jar – directorul. Acum îmi dau seama, a fi directorul unei școli românești din Cernăuți nu era atât de uşor. Avea însă un har, pe care mulți dintre noi nu-l posedăm, știa să convingă și era ferm de faptul că ceea ce face, face bine. Îmi amintesc de colectivul pedagogic al școlii de atunci. Un colectiv unit, cu profesori care țineau foarte mult unul la altul și toți împreună – la noi, elevii școlii.

Anchetă realizată de T. ANAID