24 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

S-A MISTUIT LUMINÂND… MIHAI JAR, ÎNAINTEMERGĂTORUL

1 iulie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Există la români credinţa sacră în puterea ziditoare şi sublimul jertfei. Orice lucru durabil, de valoare, necesită sacrificii din partea omului pornit pe calea devenirii. Tot ce-i făcut fără suflet se năruieşte, nimic ni se înalţă pe o temelie necimentată de dăruire sufletească, căci, după cum s-a exprimat undeva un filozof, nu poţi rupe nici o frunză din cununa de laur fără să o plăteşti cu propria viaţă. Aşa i-a fost sortit şi lui Mihai Jar, primul director al primei şi deocamdată unicei şcoli româneşti din centrul Cernăuţiului, să-şi pună propria viaţă la temelia oazei româneşti din inima vechii urbe. Doar inaugurarea, în 1991, a acestei şcoli, cu numărul 29, transformată din 2007 în Gimnaziul nr. 6, nu s-a manifestat numai prin deschiderea unei instituţii cu limba română de predare, ci a fost şi începutul deşteptării naţionale, readucerea Limbii Române în albia ei de mai înainte. A fost o izbândă mult râvnită şi nespus de greu cucerită. De aceea e foarte important de a o menţine, a o consolida şi a o duce mai departe cu înverşunarea ce-l distingea pe înaintemergătorul Mihai Jar.

Frumos la chip şi suflet

La 30 iunie, ziua sa aniversară, când s-ar fi bucurat lângă măicuţă Catinca şi frumoasa-i familie de împlinirea a 55 de ani, la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” s-au adunat oameni care l-au cunoscut, l-au avut de coleg şi îndrumător, l-au susţinut, au militat cu el pentru deschiderea şcolii, s-au bucurat împreună de micile victorii, i-au fost alături în ultimele clipe ale vieţii… Liniştea şi beatitudinea în care a plecat atât de timpuriu i-au fost tulburate de cinstirea memoriei cu paharele pline de frumoase amintiri. În calitatea-i de moderator, directorul Centrului, poetul Vasile Tărâţeanu şi tatăl a doi copii instruiţi la şcoala lui Mihai Jar, a avut grijă ca să nu omită pe nimeni dornic de a spune ceva, şi mai ales să se simtă confortabil nevorbitorii de limba română, ucraineana răsunând sincronic cu româna pentru invitaţii Iuri Ivaşin şi Myhailo Bauer, foşti şefi în sistemul învăţământului din regiune. Dintre actualii funcţionari ai Departamentului Învăţământ şi Ştiinţă au fost prezente Olga Ostafi şi Lilia Govornean, care nu aveau nevoie de translator, dumnealor, fiind unicele persoane din cadrul respectivului Departament care vorbesc româna, Aurica Bojescu, deputat în Consiliul Regional. Cine l-a cunoscut pe Mihai Jar, îşi poate uşor imagina ce ar fi spus el în această privinţă, cum ar fi insistat să avem reprezentanţi în toate structurile de conducere ale regiunii, dar mai ales în cel mai important sector – în învăţământ.

Plecat pe tărâmul eternităţii la numai 39 de ani, n-a reuşit să-şi vadă împlinit visul de a transforma şcoala într-un liceu prestigios, dar le-a lăsat continuatorilor un colectiv de înaltă probitate şi conştiinţă naţională. Deşi, în cei 16 ani de când Mihai Jar nu mai este, numărul elevilor s-a redus, actualul director Ion Ignat a adunat frumoase realizări, care demonstrează continuitatea faptelor premergătorului. Momentul comemorativ a fost pentru el un prilej de a face o dare de seamă despre prezentul Gimnaziului nr.6. Neîndoielnic, e mai uşor să păşeşti pe o cale deja deschisă, fapt menţionat şi de Corneliu Nichitovici, adjunct al şefului Direcţiei Regionale de Învăţământ în perioada când a început să funcţioneze şcoala românească, care a recunoscut că a fost o onoare pentru el să fie alături de acest mare român ce-şi asumase o grea povară.

Pedagog al neamului

În timpul directoratului lui Mihai Jar, şcoala a primit însemnate donaţii de carte din România, era des vizitată de delegaţii de mare prestanţă, printre care şi memorabila vizită a Preşedintelui României Emil Constantinescu. Odată, intrând în după o amiază în şcoală, i-am găsit pe profesori şi elevi făcând curăţenie generală. Interesându-mă dacă aşteaptă vreo delegaţie, directorul m-a întrebat: „Acasă numai când vă vin oaspeţi faceţi curăţenie?”.

De fapt, vizitele delegaţiilor din România era ceva obişnuit, colectivul pedagogic simţind în permanenţă susţinerea Consulatului General al României la Cernăuţi, cam de-o vârstă cu şcoala românească. Ţine bine minte acele timpuri ministrul-consilier Ionel Ivan, aflat pe atunci în misiune diplomatică la Kyiv: „Răspundeam de cultură la Ambasada României la Kyiv şi veneam des la Cernăuţi, unde am avut deosebita onoare să-l cunosc pe profesorul, omul de cultură Mihai Jar, personalitate ce o putem numi pedagog al neamului românesc din Bucovina, care ne lipseşte mult în timpul de faţă”. Dl diplomat Ionel Ivan a transmis un pios omagiu din partea Consulului General Eleonora Moldovan, prinsă în mai multe evenimente în acea zi, printre care cele legate de consolidarea relaţiilor culturale şi colaborării în domeniul învăţământului. Vorbind despre diplomaţia publică şi despre limbă ca o punte de legătură între popoare, dumnealui a relevat că a fost nu demult în zona Maramureşului din România, unde limba ucraineană răsună în biserici şi se învaţă în şcoli.

Probabil, cu mult înaintea altor membri ai colectivului pedagogic l-a cunoscut profesorul de istorie Ion Abobuţoaie, care a depănat în câteva cuvinte calea de viaţă a prietenului său din copilărie: „Ne întâlneam des la competiţii sportive, apoi la facultate. Avea cele mai bune calităţi de lider, ştia să-şi impună părerea, să-şi convingă oponentul. Era imposibil să nu fii de acord cu el sau să te superi pentru vreo observaţie. Se aprindea repede, dar nu ţinea mânie”. Alt coleg de facultate, Vasile Răuţ şi-a amintit de atmosfera camerei nr. 101de la căminul studenţesc, unde Mihai Jar era un fel de căpitenie a studenţilor români. Iar pentru dna Maria Lis-Văcăraşu, în prezent primar la Buda Mare, a fost primul îndrumător în pedagogie şi model de comportare cu oamenii. Energetica pozitivă a îndrumătorului o simte şi astăzi. Or, după cum a menţionat preşedintele Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Bâcu, Gimnaziul nr. 6 de astăzi îşi soarbe sevele din rodul arborelui spiritual sădit de Mihai Jar. Dacă am avea mai multe personalităţi asemănătoare prin localităţile noastre n-am fi ajuns la starea de plâns - reducerea catastrofală şcolilor cu predarea în limba maternă. În această privinţă, scriitorul Mircea Lutic, cetăţean de onoare al Bucovinei, a evocat personalitatea, virtuţile spirituale, omul de caracter care a fost Mihai Jar. Datorită Domniei Sale, în programa şcolară a fost introdus Cursul de Cultură Românească în Bucovina, respins/neacceptat de mulţi alţi directori. „Ziditor al sinelui în sine”, aşa l-a apreciat Mircea Lutic – poetic şi profund filozofic.

Alergători de cursă lungă

Încă înainte de a deveni director de şcoală, Mihai Jar a fost un apărător ardent al limbii române, cutreierând cu ziarişti de la „Zorile Bucovinei”, cu activişti ai Societăţii „Mihai Eminescu” satele ucrainizate dimprejurul Cernăuţiului, pentru a-i convinge pe români să revină la matricea limbii materne. I-a avut alături în momente de cumpănă pe Eugen Pătraş, poetul Ilie T. Zegrea (la acel moment preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu”), zoriştii Dumitru Covalciuc, Nicolae Toma, şi mulţi alţii care îi simt acut lipsa. Invocându-i vocaţia de dascăl înnăscut, Ilie Zegrea şi-a amintit cum lupta Mihai Jar cu birocraţia superiorilor şi pentru triumful dreptăţii, cum se pricepea să fie aspru şi totodată bun cu elevii, moartea sa fiind o pierdere irecuperabilă pentru învăţământul românesc din întreaga regiune. Dumitru Covalciuc e evocat greutăţile în calea selectării elevilor, dar şi entuziasmul din acea perioadă de avânt patriotic, când s-a trecut la alfabetul latin şi ziarul „Zorile Bucovinei” a tipărit abecedarul românesc. Eugen Pătraş ne-a amintit de datoriile morale pentru a continua drumul deschis de Mihai Jar, ca să nu ne fie ruşine când ne vom întâlni acolo unde toţi vom pleca odată. Nicolae Toma a sesizat comemorarea unei personalităţi a faptelor, care a realizat mai multe decât cei care se evidenţiază doar prin cuvântări la tribune. Pentru fostul elev al şcolii nr. 29, Nicolae Costaş, directorul a fost şi un model de ţinută vestimentară: „Îl vedeam întotdeauna elegant, îmbrăcat la patru ace”.

Scăldate în lacrimi s-au revărsat cuvintele evocatoare ale dnei Maria Gaisan. Cunoscând medici din România, dumneaei l-a însoţit la spitalul judeţean din Suceava, a susţinut familia îndurerată în cele mai grele momente. „Să ne ierte pentru că n-am făcut pot posibilul ca să-l salvăm, dar era atât de pasionat de muncă, atât de preocupat de şcoală, că nu-i rămânea timp pentru propria-i sănătate”, a oftat dna Maria. Cu vocea tremurândă de emoţii, sora comemoratului, Elena, a aşternut o umbră de resemnare, cu cuvintele că „nimeni nu poate trece peste voia lui Dumnezeu”, mulţumindu-i cumnatei Larisa pentru că a rezistat, şi-a crescut de una singură copiii, bucurându-se acum de cele două nepoţele. Pentru dna Larisa, însă, bucuria e în două cu durere, căci numai ea ştie cum au trecut aceşti 16 ani fără de Mihai, care i-a fost soţ grijuliu, prieten adevărat şi cel mai bun învăţător la şcoala vieţii.

La jubileul de 55 de ani, cât de vesel s-ar fi revărsat melodiile din vioara lui Dumitru Ignat, şi câte cântece de voie bună i-ar fi intonat elevii, în unison cu talentatul Igor Costea. Nepoţelele Sabrina şi Năstica ce hore ar fi învârtit. Dar şi învăluite în tristeţe cuvintele, cântecele i-au încălzit inima dnei Larisa. Mistuindu-se, arzând atât de repede, soţul ei continuă să lumineze cu jăraticul neastâmpărului ce i-a fost dat să-l poarte în sine.

Maria TOACĂ

Fotografii „Zorile Bucovinei”