16 septembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DINTR-UN TÂRZIU ÎNGÂNDURAT. FESTIVALUL NAŢIUNILOR

6 iulie 2015 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

Îmi pare rău că a plecat atât de departe, că nu mă sună din Colincăuţi să-şi împărtăşească emoţiile în legătură cu unele evenimente din viaţa românilor noştri sau pe marginea unor articole din „Zorile Bucovinei”, să mă anunţe că ne-a trimis şi ea câteva rânduri scrise. Dar, totodată, mă bucur că şi-a luat inima în dinţi şi a avut curajul să plece la fiica şi nepoţii de peste Atlantic, că nu mai stă singură între pereţii casei, ascultându-le plânsul înăbuşit. Ştiu că i-a fost grea, de neînchipuit, această decizie, că mult timp s-a mângâiat cu gândul la o posibilă întoarcere, lăsând casa să o aştepte.

A trecut, însă, un an-doi-trei, şi Olga Postolache, după cum îmi scrie fiica ei Paşa, încetişor începe să se acomodeze la realitatea americană, integrându-se în ritmul accelerat al vieţii familiei stabilite cu mai bine de două decenii în urmă acolo. Şi nu numai că se simte mai confortabil, ci pare că s-a împăcat cu gândul că n-a sosit pentru o scurtă vizită, în ospeţie.

Deşi se află alături de cele mai scumpe fiinţe, aproape de cei trei nepoţi, cărora chiar de la mii de kilometri a avut grijă să le altoiască dragostea românească în suflet, dna Olga, totuşi, tânjeşte după bătrâna-i vatră Colincăuţi, unde a rămas să odihnească pe vecie soţul ei, Cozma Habulea, după natalu-i Vancicăuţi, unde-şi dorm somnul strămoşii şi este încă vie amintirea vrednicului ei tată. I-am intuit regretele într-o scurtă convorbire la telefon, dar mai ales din ultima scrisoare, la care a ataşat un album editat cu prilejul centenarului Bisericii ortodoxe Sfânta Maria, lăcaşul spiritual al românilor din Saint Paul, Minnesota. În plicul voluminos ce a călătorit vreo două săptămâni bune până la Cernăuţi am găsit şi un articol despre viaţa culturală a comunităţii româneşti de acolo, completat de un florilegiu de fotografii cu tineri şi copii în autentic port naţional, surprinşi în momentele de efervescenţă a activităţilor culturale. Aşadar, doamna Olga şi-a găsit limanul unde se simte ca acasă, ba chiar e mai implicată în viaţa comunităţii româneşti decât era în satul ei pornit de la 1940 încoace tot mai catastrofal pe calea înstrăinării.

Din cele ce-mi comunică despre viaţa oamenilor de peste ocean şi felul lor de a fi, neobişnuit pentru noi, e de mirare că aceşti captivi ai societăţii de consum îşi croiesc timp pentru sărbători naţionale, fac tot posibilul să-şi păstreze integritatea, să transmită copiilor limba maternă şi portul românesc. Iată doar o mică parte din specificul vieţii românilor sincronizaţi la modul de trai american, despre care îmi scrie dna Olga: „Lumea de aici e foarte ocupată, îşi planifică fiecare zi, fiecare oră, până la minute. Caută din timp modalităţi de a avea chip să participe la sfintele slujbe, la manifestările naţionale. Aici nu poţi să-l vizitezi pe cineva sau să-ţi vină musafiri dacă nu s-au făcut anunţaţi cu mult înainte, aşa ca ploaia în amiază. Fiecare dorinţă sau trebuinţă e însemnată în calendar cu câteva săptămâni sau chiar luni înainte. Grija cea mai mare a fiecăruia este să-şi păstreze locul de muncă. Dacă îşi pierde serviciul, n-are mijloace de trai. Viaţa e mult mai scumpă decât în anii trecuţi, preţurile s-au mărit la toate. Ai mei, fiica, ginerele, nepoţii - toţi au servicii, ies din casă cu noaptea în cap şi tot aşa se întorc de la muncă. Eu am frecventat cursurile de engleză, doi ani. Am deprins câte ceva, mă mai folosesc de dicţionar, mă ajută Paşa şi nepoţii. Nu-i uşor la vârsta mea să reţin totul, mai ales că, în familie, ai mei vorbesc româna. Mă doare sufletul şi sufăr când mă gândesc la situaţia de acasă,din ţara noastră. Sper că sunteţi sănătoşi, cu toţii împreună”.

Cât a trăit la Colincăuţi, n-am primit niciodată poezii de la dna profesoară de franceză Olga Postolache. Dar, se vede, prea tare a răzbit-o dorul de-mi scrie: „Dintr-un târziu îngândurat,/ Eu mult am regretat…/ Dă-mi, Doamne, răbdare şi bunătate/ Să pot ierta cu pietate./ Fiind o mică umbră pe Pământ/ Regret că prea puţin eu bine am făcut/ În scumpa-mi viaţă din trecut…”.

Păstrând ca pe o carte cu mare credinţă scrisă scumpa ei viaţă din trecut, dna Olga şi-a început o nouă pagină, dar nu despre trăirile ei, ci consacrată istoriei conaţionalilor întâlniţi printre străinii a căror limbă nu se lipeşte de ea. A luat-o de la capăt, cu cel mai important şi durabil eveniment – Festivalul Naţiunilor, oprindu-se detaliat la personalităţile pe care a reuşit să le cunoască şi datorită cărora nu se pierde, nu-şi spulberă suflul românesc în imensitatea americană. În continuare voi da publicităţii câteva pagini din cronica americană a dnei Olga.

Maria TOACĂ

FESTIVALUL NAŢIUNILOR

Se poate spune că, de la bun început, prin activitatea şi evoluţia sa, Festivalul Naţiunilor a fost şi este, cu adevărat, cea mai măreaţă sărbătoare a tuturor etniilor din Minnesota. Fiecare participant a aderat cu bucurie şi entuziasm la acest extraordinar fenomen din viaţa emigranţilor. Concomitent cu inaugurarea festivalului, au fost deschise cursuri de studiere a limbii engleze pentru străini. La început se numea Festival Folcloric, prima ediţie datând cu luna mai 1932 (fondatori Alisa L. Saikels şi Consiliul femeilor, reprezentat de 18 naţiuni).

Din 1932 până în 1942 au avut loc şase ediţii ale festivalului, la care au participat 8 mii de spectatori. Cu timpul această manifestare culturală a început să se autofinanţeze. Adică, ediţiile curente se desfăşurau pe banii rămaşi de la cele precedente. În 1934, Festivalul Folcloric şi-a schimbat denumirea în „Festivalul Naţiunilor”, la el participând 30 de colective coregrafice, care au evoluat timp de trei zile la Saint Paul, capitala Minnesotei. Cu timpul programul s-a lărgit, cuprinzând şase secţiuni, printre care expoziţii cu obiecte de artizanat, bucătăria naţională cu mâncăruri de vânzare, camere de relaxare pentru vizitatori, aranjate în stil naţional al etniilor participante etc. În fruntea fiecărei secţiuni se afla câte o persoană cu merite şi spirit de înaltă responsabilitate. Până în 1939, Festivalul a fost condus de femei. Robert E. Albrecht a fost primul bărbat care şi-a asumat responsabilitatea pentru activităţile de organizare. La pregătirea programului artistic au fost încadrate şi instituţiile de învăţământ.

Pe parcursul anilor festivalul şi-a lărgit formatul. În 1979, la cea de-a XI-a ediţie, bunăoară, în timp de trei zile s-au adunat peste 60 mii de vizitatori. Ideea inspirată de la prima ediţie de a aduna grupurile etnice, pe principiul unirii şi respectului reciproc, a căpătat noi dimensiuni, oferind de fiecare dată spectatorilor o excepţională privelişte. De la bun început, în programul Festivalului s-a inclus şi comunitatea românească de pe lângă Biserica Sfânta Maria.

Olga POSTOLACHE, Saint Paul, Minnesota, SUA

(Va urma)

În imagini: dna Olga, proaspătă străbunică, ţinând odoraşul Cristian în braţe; o secvenţă de la Festivalul Naţiunilor