05 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

Pârcălabii (comandanţii garnizoanei) Cetăţii Hotinului – dovadă a vechimii şi originii moldoveneşti (româneşti) a acestei măreţe fortificaţii.(II)

7 iulie 2015 р. | Categorie: Istoria neamului

Moldova feudală dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, condusă de mari domni creştini (cum au fost Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Miron Barnovschi, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu), a reuşit să-şi apere autonomia şi integritatea teritorială...

Pârcălabii de Hotin din Evul Mediu (1350-1504)

Aşa cum am arătat, dovada cea mai bună, de necontestat, că cetatea Hotinului a aparţinut, timp de peste 350 de ani (1350-1711) Principatului român al Moldovei, fiind apărată cu îndârjire, jertfă şi pricepere militară de oştenii  moldoveni (majoritatea răzeşi sau ţărani liberi în perioada sec. XIV – XVII), stăpânii acestor pământuri, o constituie identitatea românească (moldovenească) a pârcălabilor de Hotin, din perioada sus-amintită, identitate dovedită, în hrisoavele şi uricele domneşti sau în cronicile vechi păstrate, prin grija lui Dumnezeu, în arhive româneşti, polone, ruseşti, germane sau turceşti. În continuare voi încerca să detaliez perioadele mai importante, de stabilitate, din istoria Hotinului, sub administrarea înţeleaptă a pârcălabilor români-moldoveni, perioade în care Moldova feudală dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, condusă de mari domni creştini (cum au fost Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Miron Barnovschi, Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu), a reuşit să-şi apere autonomia şi integritatea teritorială împotriva tătarilor, turcilor, polonezilor (aliaţi de multe ori cu mercenari cazaci), ungurilor şi să reprezinte şi o pavăză a creştinătăţii, alături de celelalte două principate româneşti, Ţara Românească (Valahia) şi Transilvania, împotriva păgânilor (tătari şi turci) timp de aproape  300 de ani. Amintesc, astfel, pe cei mai puternici (cu credinţă, viteji, foarte buni diplomaţi şi străluciţi comandanţi de oşti) domni români din cele 3 principate româneşti (Moldova, Valahia şi Transilvania), care au reuşit să oprească transformarea ţărilor române în paşalâcuri turceşti şi au stăvilit ambiţiile otomane  de cucerire a lumii creştine europene, pe toată perioada Evului Mediu:

1330-1432 (Basarab I, Mircea cel Bătrân) ;

 1440-1504 (Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare) ;

1510 -1600 (Bogdan al III-lea, Radu de la Afumaţi, Ioan Vodă cel Cumplit şi Mihai Viteazul);

1611-1714 (Gheorghe Ştefan, Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu).

Începând cu  perioada sec. XIV-XV, cetatea Hotin, apărată cu glorie de pârcălabii săi moldoveni, a slujit, timp de două secole, interesele strategice ale muşatinilor în lupta lor pentru păstrarea independenţei Moldovei. Din perioada de început a dinastiei muşatinilor ne-au rămas mai puţine informaţii despre pârcălabii de Hotin, dar suficiente ca să ateste vechimea şi originea moldovenească a cetăţii Hotinului.

Primul pârcălab de Hotin a fost un boier moldovean cu numele de Ştefan, în slujbă circa 6 ani şi este atestat din vremea formării Ţării Şipeniţului  prin unificarea ţinuturilor Ţeţin – Cernăuţiul de azi, Hmilov şi Hotin de către voievodul Ştefan al Şipeniţului, în anii 1360-1366. Din vremea lui Petru I Muşatinul (1375-1391) – un adevărat unificator (1) – ne-a rămas un hrisov din 1387 în care sunt menţionaţi ca Pârcălabi de Hotin: Stenţel, Stanislav şi Drăgoi. Pe timpul domniei luiŞtefan I (1394-1399), este atestat la 1397, ca pârcălab, Ştefan de Hotin (chiar un fiu al cetăţii) – comandant al garnizoanei cetăţii vreme de 6 ani.

Din anii de domnie ai marelui voievod Alexandru cel Bun (1400-1432) sunt menţionaţi în documente de arhivă 2 Pârcălabi: Şandru de Hotin (1401) şi Horaeţ de Hotin (1403-1407).

Pentru prima oară se dovedeşte importanţa strategică  a Cetăţii Hotin cu zidurile sale înalte şi garnizoana puternică pe care o adăpostea. Astfel,  Alexandru cel Bun (1400-1432) a putut coborî cu oştile sale spre gurile  Nistrului, într-o primă acţiune strategică de extindere a teritoriului moldav, fără grija de a fi atacat prin surprindere din spate, prin alipirea oraşelor Tighina şi Cetatea Albă (locuite în majoritate de moldoveni), aducând astfel Moldovei ieşire la Marea Neagră şi gurile Dunării.

Astfel, a crescut şi importanţa Hotinului ca puternic centru vamal, fiind aşezat la intersecţia drumurilor comerciale, terestre şi navale (pe Nistru) care legau Regatul Poloniei şi Lituaniei de Marea Neagră şi gurile Dunării.  Ca urmare, la comanda cetăţii, au început să fie desemnați dregători importanţi din sfatul domnesc, cu misiuni complexe (militare, administrative și vamale), dar şi de mare încredere. În acest sens, Aron Pumnul – profesorul lui Mihai Eminescu – încă pe la mijlocul sec. al XIX-lea, observa că „funcţiile de părcălabi ...erau oferite numai unora din cei mai de seamă și mai bogaţi latifundiari din ţinut, ...drept recompensă pentru cazul în care s-au evidenţiat prin înţelepciune în afacerile civile sau prin vitejie în cele militare” .

După domnia strălucită a lui Alexandru cel Bun a urmat o perioadă de instabilitate politică, datorită luptelor fratricide pentru tron, fapt ce a afectat parţial şi statutul cetăţii Hotin, fără a-i afecta însă componenţa moldovenească a garnizoanei (cu excepţia unei scurte perioade: 1457-1463). Astfel, din nefericire,  Ilie (Iliaş), fiul lui Alexandru cel Bun, luptând pentru domnie cu fratele său Ştefan, a pus mai presus interesele personale decât pe cele ale ţării şi la 1436 acceptă tutela poloneză asupra Hotinului (pârcălabul rămânând moldovean), în schimbul unui ajutor din partea leşilor. Dar  polonezii recunosc valoarea (autohtonia şi autoritatea) ostaşilor moldoveni din garnizoana cetăţii, în frunte cu comandantul acesteia, Manoil (2),  şi-l menţin pe acesta pârcălab de Hotin timp de 17 ani (1438-1455!). Manoil se dovedeşte, spre sfârşitul carierei de comandant de garnizoană (1452-1455), un conservator, credincios lui Alexăndrel  Vodă (refugiat de două ori la Hotin) – ca „os domnesc” pe filiaţie directă legitimă ( fiul lui Iliaş şi nepotul lui Alexandru cel Bun), instalat domn cu ajutor polonez. În 1455, venind la domnie pentru a doua oară, Petru Aron recâştigă, prin manevre diplomatice (oferă la schimb Siretul şi mai multe sate), cetatea Hotin de la polonezi, pentru scurt timp, căci la urcarea pe tron a lui Ştefan (numit de urmaşi “cel Mare şi Sfânt”), la 1457, o regăsim sub tutelă poloneză, cu garnizoană moldovenească condusă de pârcălabul Sim (1456-1457), numit de Aron Vodă în locul lui Manoil (se pare că pârcălabul Manoil, un fel de veteran ajuns la vârsta de 45-50 de ani – o vârstă înaintată pentru acele vremuri –  îi preferă, aşa cum arătam, pe domnii legitimi în locul celor bastarzi: se ştie că Aron Vodă era fiul nelegitim, ca şi fratele lui Bogdan al II-lea, al lui Alexandru cel Bun).

Suntem în primăvara anului 1457 când Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea,  cu sprijinul vărului său Vlad Ţepeş, îl învinge pe ucigaşul tatălui său, Aron Vodă, la Doljeşti şi apoi la Orbic şi se aşează pe tronul Moldovei pentru 47 de ani. Marele nostru domnitor şi-a pus drept scop prioritar şi reîntoarcerea cetăţii Hotin sub stăpânirea sa şi a Moldovei, care, începând cu 1457, a fost cedată polonezilor de fugarul Aron Vodă (practic, începând cu acel an, 1457, cetatea Hotin a intrat sub administrare poloneză, garnizoana moldavă fiind înlocuită cu cea leşească). După doi ani de  asediu, prin pacea de la 4 aprilie 1459, Stefan cel Mare a reîntors în hotarele istorice localitatea Hotin, abia mai târziu (după ce acceptă să depună un jurământ de vasalitate temporar faţă de regele Poloniei, pentru a-l putea prinde pe pretendentul la tron, unchiul său ucigaş, Petru Aron Vodă, refugiat la polonezi) izbutind să pună stăpânire şi pe cetate (3). În perioada respectivă (după 1463) cetatea a fost consolidată şi extinsă. La porunca domnitorului a fost construit paraclisul de la etaj, pe latura dinspre malul Nistrului.

Astfel, Timp de 40 de ani (1464-1504) în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, Hotinul a revenit definitiv la Patria mamă Moldova, după  6  ani (1457-1463) de administrare poloneză.

În vremea lui Ştefan cel Mare au fost identificaţi în documentele de arhivă (hrisoave sau urice, majoritatea scrise, în slavonă, cu litere chirilice) 14  pârcălabi, astfel: Goian/Vlaicu/Vlaicu şi Duma/Şteful/Ion şi Şteful/Şteful/Dajbog şi Şteful/Şteful/Dajbog şi Şteful/Dajbog şi Muşat/Şteful şi Muşat/Purece şi Toader/Tolocico (Purece)/Toader/Hrăman/Toader/ Duma şi Toader/Toader şi Negrilă/Muşat/Toader şi Negrilă/ Dan Bode şi Duma, atestaţi respectiv în anii: 1464-1467/1468/1469-1476/ 1479-1486/1487/ 1488-1489/1490/1491/ 1491/1491/1492/1493/ 1494-1495/1495/1495/1495/1496-1497/1498/1500/1503.

Se poate observa preocuparea lui Ştefan cel Mare pentru instruirea practică a viitorilor pârcălabi – comandanţi ai garnizoanelor  care aveau misiunea  să apere cetăţile din sistemul de fortificaţii (o misiune de mare responsabilitate pe care aceşti pârcălabi şi-au dus-o la îndeplinire cu cinste, fiindu-i credincioşi domnului Moldovei până la moarte). Astfel, de regulă, viitorul pârcălab, mai tânăr, făcea practică conducând efectiv garnizoana împreună cu cel mai “bătrân”, cu experienţă (4). De asemenea, pârcălabul de Hotin – unul din boierii de mare încredere ai domnitorului, făcea parte obligatoriu din Sfatul ţării, participând la luarea tuturor deciziilor importante din Scaunul Moldovei. Un exemplu sugestiv pentru grija cu care Ştefan cel Mare îşi alegea şi numea pârcălabii de Hotin este numirea ca “staroste” (termen preluat de la poloni, utilizat uneori în loc de “pârcălab”) de Hotin, la 1467,  a unchiului său Vlaicu, un viteaz căpitan de oşti care i-a fost alături lui Ştefan în bătăliile crâncene de la Baia (1467),  Lipnic (1469), Vaslui (1475). Se pare că, la sfatul unchiului Vlaicu, marele voievod trece  la sistemul de organizare a garnizoanei cu 2 pârcălabi. Astfel, începând cu 1469, lui Vlaicu i se alătură ca al 2-lea pârcălab de Hotin, “pan Duma Vlaicovici” – fiul lui Vlaicu (care i-a rămas alături, credincios lui Ştefan cel Mare, până la moarte – se pare tot ca pârcălab de Hotin împreună cu Toader, pe la 1497). Cei 2 pârcălabi, tatăl (Vlaicu) şi fiul (Duma), vor rămâne în istoria Moldovei prin modul strălucit în care au reuşit să respingă asediul cetăţii Hotin, declanşat de hoardele lui Mahomed al II-lea, după bătălia de la Războieni (Cetatea Albă) din vara anului 1476. Rezistenţa cetăţilor moldoveneşti, în frunte cu Hotinul şi Suceava, a făcut posibilă contraofensiva lui Ştefan cel Mare din toamna aceluiaşi an, prin care turcii au fost alungaţi peste Dunăre.

După Vlaicu, a urmat un alt nume de referinţă, cu continuitate (alt principiu la care Ştefan ţinea enorm) la comanda garnizoanei Hotin, “Şteful de Hotin” (pârcălab timp de circa 14 ani în perioada 1479-1492), aşa cum rezultă din HRISOVUL  lui Ştefan cel Mare, datat de logofătul Tăutul şi scris de Ion de la Suceava, la 3 aprilie 1488, prin care  a fost dat şi întărit “…acelei sfinte mănăstiri a noastre de la Putna, satul nostru propriu, anume Cozminul, în ţinutul Cernăuţi.” , care confirmă exactitatea datelor de arhivă culese de Haralambie Holic în cunoscuta sa lucrare “Cetatea Hotinului (Destin istoric)” şi atestă credinţa marelui domn moldovean că, donând  acest sat, anume Cozminul (Valea Cosminului de azi), al cărui proprietar a fost chiar el, sfintei mănăstiri Putna, face o faptă creştinească care va fi spre binele Moldovei, credinţă împărtăşită şi de “…preaiubiţii fii ai domniei mele, Alexandru şi Bogdan…şi credinţa boierilor noştri: …credinţa panului Neagu,… credinţa panului Dragoş Vornic, credinţa panului Iaţco Hudici, credinţa panului Şteful pârcălab de Hotin….credinţa panilor…pârcălabi de Neamţ şi Orhei…credinţa panilor… spătar (vistier, postelnic, stolnic…)”.

Nu întâmplător,  în zona împădurită a acestei obşte,  fostă proprietate a lui Ştefan cel Mare şi  apoi, începând cu acel an 1488, a mănăstirii Putna trăieşte şi acum  bătrânul stejar  din vremea viteazului domn, la care se reculeg şi astăzi românii cernăuţeni (iată că “stejarul lui Ştefan” nu se află doar pe fostul teritoriu al Moldovei şi al României, dar se dovedeşte acum că se află chiar pe fosta proprietate a lui Ştefan şi apoi a mănăstirii Putna: poate a fost sădit chiar de Ştefan cel Mare). Evident că Mănăstirea Putna este şi astăzi, conform acestor hrisoave autentice, proprietara unei părţi din terenurile agricole ale acestui sat străvechi (pe care le-ar putea  revendica, dacă Ucraina ar recunoaşte dreptul de proprietate - drept sfânt al omului, recunoscut şi garantat în toate statele civilizate ale lumii).

…………………………………………..

(1) În timpul domniei lui Petru I Muşat, Ţara Şipeniţului formată din ţinuturile Ţeţin (Cernăuţi), Hmilov, Hotin se uneşte cu Ţara Moldovei – compusă din ţinuturile Câmpulung, Baia, Rădăuţi – condusă de Laţcu voievod (prin căsătoria lui Petru I al Muşatei – văduva după moartea lui  Ştefan – cu Anastasia lui Laţcu)  într-un singur stat cu numele de Moldova.

(2) Manoil  a slujit ca pârcălab de Hotin sub 7 domni moldoveni (un adevărat record, care dovedeşte înţelepciunea şi profesionalismul acestui „bătrân” oştean), toţi vasali ai Regelui Poloniei  după 1436 şi sub tutelă polonă, astfel: 4 ani sub cei 2 fraţi Iliaş şi Ştefan (1438-1442), 5 ani sub Ştefan II, 8 ani sub următorii voievozi - Roman II (1447-1448), Petru III (1448-1449), Bogdan II (1449-1451), Petru Aron (1451-1452), Alexăndrel (1452-1454/1449 şi 1455 - refugiat la Hotin), Petru Aron  (1454-1455).

(3) În urma unei înţelegeri diplomatice, obţinută cu abilitate de Ştefan cel Mare, in 1462, Polonia retrocedează Moldovei, în iulie 1463, cetatea Hotinului pe care o primise în dar de la Petru Aron în aprilie 1457 (sursa: atlas.usv.ro/www/codru_net/CC10/reperestefan.pdf), dar  garda leşească a Hotinului evacuează cetatea abia la 28.04.1464. Imediat, Ştefan cel Mare numeşte pârcălab de Hotin pe unul din cei mai înalţi demnitari din Sfatul ţării, vornicul Goian, ceea ce demonstrează, încă o dată, importanţa militară şi economică deosebită a cetăţii Hotin  în cadrul sistemului de apărare a frontierelor Moldovei.

(4) Funcţiile pârcălabilor de Hotin nu erau uşoare şi cereau o pregătire multilaterală (militară, administrativă, economic). Astfel, principalele sarcini care reveneau pârcălabului (pârcălabilor) de Hotin erau acelea de consolidare a cetăţii în faţa unor eventuale invazii din partea polonilor și tătarilor, exercitarea puterii domnești în aceste ţinuturi ale ţării, asigurarea funcţionării normale a vămii de la Hotin, a căilor comerciale din această parte a ţării, asigurarea cu armament, muniţie, hrană şi apă, întreţinerea şi reparaţiile interioare.

Alexandru TEODOREANU, membru al asociaţiei STINDARD, Bucureşti