NU ŞI-A PLÂNS ÎNCĂ TOT AMARUL. SE BUCURAU DE MOARTE

20 iulie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

„Sunteţi fascişti. Voi mâncaţi oameni!”

Nu e un vis de groază calvarul suferit în timpul celor două deportări, ci povestea crudă a destinului ei. Or, spre deosebire de alte sute de familii din Mahala, Maria Doroş, mama Floricăi, împreună cu toate sufletele din casa lor, au fost deportate în două rânduri – prima dată în noaptea de pomină din iunie 1941, iar a doua oară de-acum după sfârşitul războiului, când lumea răsufla mai liber şi începea să creadă că are careva drepturi.

Prima dată au fost scoase cinci suflete din casă. Maria Doroş cu trei copii şi încă unul purtat sub inimă (Florica de 11 ani, Ion – 9 ani şi Rahira de trei ani) şi mama ei Eudochia trecută de 80 de ani. După ce soţul i-a rămas în România, oameni cumsecade din conducerea primăriei au sfătuit-o pe Maria să-şi schimbe numele de familie, ca să nu fie trecută pe lista neagră. Ea, însă, s-a temut sau poate n-a vrut să renunţe la ceea ce i-a fost predestinat. De fapt, nu se ştie dacă aceasta ar fi salvat-o. Doar bătrâna sa mamă, Eudochia, nu făcea parte din familia Doroş, ci din ramura renumită a Nandrişenilor, fiind soră cu Vasile Nandriş, care a instruit câteva generaţii de copii în Mahala, şi a fost tatăl lingvistului Octavian Nandriş, ctitorul catedrei de limba română la universitatea din Strasbourg. Fiul lui Octavian, Daniel, vizitând în ultimii ani baştina vestitului său tată, a fost şi în casa îndepărtatei sale rude, Vasile Gostiuc. Dar acesta e cu totul alt subiect, care-l obsedează îndeosebi pe fiul Floricăi. Pentru bătrâna lui mamă n-are importanţă cine cu cine s-a înrudit, greutăţile prin care a trecut convingând-o că, la mare nevoie, un străin poate să te ajute mai mult decât oameni de acelaşi sânge.

„Ai noştri, din sat, când au venit să ne ridice, nu ne-au lăsat să luăm nimic de mâncare. Mama a pus în traistă numai câteva rufe şi a luat vreo două ruble ce le avea în casă. Ne-au dus la Lujeni şi ne-au încărcat în vagoane pentru vite. După o zi am pornit la drum. Dacă veneau nemţii mai degrabă poate scăpam de chinurile cele neomeneşti. Cât am mers cu trenul, am mâncat numai ce ni se dădea la oprire în gări. Alţi oameni aveau cu ei pâine, saci de făină, iar noi eram cu mâna goală. Când ne-au descărcat din tren, ne-au dus într-o poiană din pădure, unde era un grajd mare de animale, gol. Ne păzeau santinele cu arme. În jur nu se zărea vreo localitate unde să trăiască oameni. Toată vara am stat acolo. Mâncam ce vedeam în jurul nostru – iarbă, frunze, flori. Ne urcam în copaci, căutam ouă de păsări, puişori în cuiburi. Am auzit că o familie întreagă a murit din cauză că s-a otrăvit cu ciuperci, iar pe o femeie de la noi, cu doi copilaşi, au sfâşiat-o lupii. Nemaifiind în stare să rabde chinul foamei, mama şi bunica s-au înţeles să mâncăm şi noi bureţi otrăvicioşi şi să murit toţi odată. Au strâns laolaltă ce-au găsit şi i-au fiert puţin. Au mâncat ele, ne-au dat pe urmă şi nouă, dar nu ne-a fost nimic”, îşi depănă bătrâna necazul, văzându-se aievea copil de 11 ani.

La vreo trei kilometri de lagărul lor se afla un sat. După ce paza a mai slăbit, îşi lua frăţiorul de mână şi umbla cu cerşitul . Nu cunoşteau limba, arătau cu mâna la gură, abia având putere să plângă, rugându-se să le dea o coajă de pâine ori de cartof. „Vrem mâncare”, plângeau copilaşii, iar ruşii le răspundeau: „Sunteţi fascişti. Nu avem pentru voi pâine, voi mâncaţi oameni!”. Localnicii fuseseră preîntâmpinaţi de autorităţi să nu le dea nimic deportaţilor care umblau cu cerşitul, căci ei sunt sălbatici, nişte canibali. Degrabă lumea de acolo a înţeles că acei străini sunt oameni nevinovaţi, necăjiţi, şi nu-i mai numeau fascişti, îi lăsau pe copii să strângă cartofi îngheţaţi de pe câmp. Dacă foamea şi-o mai potoleau cu ce găseau prin pădure, în privinţa apei era mare nenorocire. Florica povesteşte că în tot satul era o singură fântână. Iarna se descurcau mai uşor, căci topeau zăpada, iar în restul anului făceau în pământ gropiţe, strângeau apă de ploaie în două cu viermi. Bunică-sa Eudochia a murit la câteva săptămâni. Îi răsună în urechi cum cerea întruna mâncare. „Ce să-ţi dau?”, îi răspundea fiica înnebunită şi ea de foame şi de grija pentru cei trei copii. Pruncul născut acolo l-a dat după două săptămâni la orfelinat, sau la vreo familie de ruşi. Florica nu ştie nimic despre acel nefericit frăţior. Dar crede că a scăpat cu viaţă, căci mama ei nu l-a scris niciodată în pomelnic la biserică, n-a dat de pomană de sufletul acelui copil.

Când au început îngheţurile, au fost mutaţi în nişte barăci pustii – câte 20 de familii într-o cameră cu o singură sobă. Ca un vis de groază o urmăreşte pe Florica nişte paturi lungi pe care zăceau oameni fără suflare. „O femeie din Coteni îi ţinea lumânarea fecioraşului. Doamne, cum plângea copilul cela şi o întreba pe mamă-sa dacă va ajunge să se vadă acasă. „Taci,Mihai că om merge şi acasă”, îl mângâia femeia. Când mă uit, băiatul e mort”, îmi povesti Florica. Şi astăzi varsă lacrimi pentru bunica, pentru surioara sa Rahira, pentru toţi măhălenii pe care i-a văzut morţi, întinşi pe acele laviţe lungi. Atunci, însă, nu avea lacrimi, nici putere să plângă după alţii.

Se bucurau de moarte

Unica salvare de chinuri era moartea. Cu toată ruşinea, Florica recunoaşte că s-a bucurat când surioara Rahira a fost luată de îngeri la ceruri. La acel moment mama lor se afla în închisoare. Lucra la un depozit de grâne. Seara venea acasă cu câteva grăunţe ascunse în mănuşi. I-a mers de vreo două ori, iar a treia oară a prins-o un supraveghetor, strigând la ea: „Tu eşti fascistă, n-ai voie să furi de la stat”. „Fascistă, nefascistă, dar ne omoară foamea”, a îndrăznit să-i riposteze femeia, curajul costând-o doi ani de puşcărie. Cele câteva grame de grâu găsite prin buzunare se transformaseră într-un kilogram, numai bine pentru a-şi primi pedeapsa. Astfel, mama îşi ispăşea pedeapsa în puşcărie, fetiţa cea mică umbla la grădiniţă, Ion îngheţa pe la porţile localnicilor cerşind, iar de Florica şi-a făcut milă o femeia de la cantina tractoriştilor – o luase să spele vasele, podelele. Era fericită când o punea să cureţe cartofi. Atunci ascundea câte o coajă în sân. Când i-a murit surioara s-a bucurat că-i va rămânea porţia ei de pâine. Cine ar îndrăzni s-o condamne pe copila ce ducea o luptă crâncenă pentru supravieţuire, când lacrimile şi inimile celor adulţi se transformaseră în sloiuri de gheaţă.

După vreun an, mamă-sa a fost slobozită din celulă într-un lagăr. A avut puţin noroc. Luase de acasă un pieptar cusut cu mărgele. Descosea mărgeluşele şi le făcea femeilor de la bucătărie şiraguri de pus la gât. Cât a stat în detenţie a descusut toate florile de pe pieptar. Pentru micile podoabe bucătăresele îi punea ceva mai bun în farfurie. Într-o zi au prevenit-o să nu se atingă de mâncare. Nu departe a văzut că se sapă gropi cu buldozerul. După cina ceea deţinutele au căzut ca muştele, vreo mie de suflete. Din câte ştie Florica de la mamă-sa, mâncarea a fost otrăvită. Ştia cineva de la Moscova ce crime se făceau acolo, sau poate special se dădeau ordine să fie omorâţi cât mai mulţi oameni deportaţi? Această întrebare o chinuieşte neîncetat pe supravieţuitoarea exilului.

Oamenii liberi nu aveau cui se plânge, nemaivorbind de românii consideraţi duşmani de moarte. „Era lume de tot felul – şi bună, şi rea. Şefa de la cantină, Iulia, ne jelea, se făcea că nu vede când puneam ceva în gură. Şi o altă femeie, şefă de fermă, fie-i ţărâna uşoară, după ce mama a fost eliberată din închisoare, slabă de nu se ţinea pe picioare, a luat-o să lucreze ca străjer. Îl lăsa şi pe Ionel să vină când se mulgeau vacile, ca să guste puţin lapte. Dar ne temeam de feciorul ei. Odată mai că nu ne-a omorât în bătaie. Strângeam cu fratele Ion spice pe mirişte. Văzându-ne, el ne-a chemat, amăgindu-ne că ne dă mai multe spice, dar ne-a prins şi ne-a bătut de moarte. N-am spus nimănui de teamă să n-o păţim mai rău. Nu ştiu de unde mai aveam sânge pentru ploşniţe, păduchi şi alte gângănii?”, se întreabă tremurând Florica.

A doua deportare

Când au aflat că s-a terminat războiul, românii deportaţi s-au bucurat alături de ruşi, sperând că se vor întoarce pe meleagurile lor însorite. La un an după ziua Victoriei a început să se pregătească de drum şi Maria Doroş. Au fost luaţi cinci şi cu pruncul ce avea să se nască – şase, dar se întorceau acasă, la Mahala, numai trei. Era şi aceasta o mare Victorie a unei mame condamnate la suferinţe golgotice. Doar familii întregi ale consătenilor ei au căzut din primele săptămâni de viaţă în Siberia, nemairămânând nici un suflet, ca să-şi răzbune morţii măcar prin mărturisirea chinurilor îndurate.

Maria şi cei doi copii ai ei, deja maturizaţi şi căliţi de gerurile siberiene, au ajuns cu bine acasă. În drum n-au avut probleme, nimeni nu i-a întrebat cine sunt şi încotro ţin calea. Autorităţile din regiunea Omsk i-au asigurat că sunt liberi şi pot pleca unde-i duc ochii, dar fără să le elibereze buletine de identitate sau alte acte, chipurile, nu au nevoie de ele, sunt liberi. Puterea de la Mahala, însă, s-a dovedit a fi mai aspră şi mult mai vigilentă. Neavând ce lua de la nişte amărâţi ca ei, mai marii satului i-au lăsat să ierneze în pace, iar spre primăvară au început să le dea târcoale, cerându-le în cel mai cumplit an al foametei să plătească birurile la stat. Negăsind nimic prin casă, unul Cârcea le-a luat unica pereche de pâsle, aduse din Siberia.

„Veneau unul Zaidel, altul Miron, să ne scoată din casă, tunând şi fulgerând că nu avem documente în regulă. Râvneau la casa şi grădina noastră şi până la urmă ne-au băgat în închisoare”, îşi continuă Florica evocarea martirajului. Drept că a doua oară ne-au lăsat să luăm cu noi un sac de făină de păpuşoi şi mai multe haine. Îmbrăcămintea ne-a prins bine, dar de făină n-am avut parte, căci, până am ajuns din nou în Siberia, am fost mutaţi dintr-o închisoare în alta”.

Florica a lucrat mulţi ani la spitalul regional din Cernăuţi, ca infirmieră, şi se cutremura de câte ori trecea pe lângă închisoarea prin fosta Piaţă sovietică (astăzi Piaţa Integrităţii). Zilele petrecute acolo, după o lună de detenţie la Sadagura, au fost cele mai straşnice. Toţi trei au fost închişi într-o celulă atât de strâmtă, încât nici nu puteau să se aşeze. Trebuiau să stea numai în picioare. Au răbdat până la leşinare, când îşi reveneau începeau să răcnească ca-n gură de şarpe, până au ridicat toţi gardienii şi au fost trecuţi într-o celulă mai mare. După o lună şi jumătate de închisoare la Cernăuţi au mai fost ţinuţi după gratii două luni la Lvov, unde au întâlnit şi mulţi ucraineni, condamnaţi din cauză că se opuneau orânduirii sovietice. Apoi au fost iarăşi escortaţi la Omsk, până la Ust-Ilimsk. Despre detenţia de la Omsk, Florica îşi aminteşte: „Acolo, am învăţat de la nişte ucrainence să ghicesc pe fasole. Vrăjeam dacă ne vor slobozi sau nu din puşcărie. Când ne scoteau la spălat toaletele primeam mâncare mai bună. Pe urmă ne-au dus vreo mie de kilometri, lăsându-ne la staţia Piketnîi 241, ferma nr.2”.

Nimic din ce le arătase a bine vrăjitul în închisoare nu se adeverea. Greutăţile, mai ales foame se ţineau ca scaiul de ei. Florica avea deja 16 ani şi un timp a lucrat ca dădacă prin familiile şefilor. Iarna nu aveau nevoie de serviciile ei. Trebuia să meargă la tăiat pădure. Odată a căzut un copac peste ea. Noroc că era zăpadă multă şi lovitura n-a fost mortală. Dimineaţa când intra în pădure omătul era tare ca piatra, ziua se făcea mai moale, iar seara din nou da gerul năprasnic. Rochia îi îngheţa, umflându-se ca o umbrelă, cu ţurţuri pe la poale. A muncit la o fabrică de cărămidă, îndeplinind planul de o mie de bucăţi pe zi. Cu timpul, împreună cu mamă-sa şi fratele Ion au ridicat o căsuţă din bârne, şi-au înjghebat o mică gospodărie, aveau o văcuţă. După moartea lui Stalin un bărbat a scris la Moscova despre cazul lor şi de atunci respirau mai liber. Au fost ajutaţi cu lemn pentru casă, li se plătea pentru muncă. Viaţa lor ar fi pornit pe un făgaş mai bun, dacă n-ar fi chinuit-o pe mamă-sa dorul de glia natală. După „întâlnirea” cu o haită de lupi în pădure (venea cu carul tras de boi de la fermă), Maria Doroş a decis ferm să se întoarcă la cuibul străbun.

Şi acasă ca în exil

I-a primit într-o cămară naşa Fruzina, căci în ograda lor, unde Florica Gostiuc trăieşte astăzi nu aveau dreptul să calce. Nănaşa, femeie cu harţag, i-a adăpostit din milă, dar era aspră, mai ales cu Florica, fată bună de măritat. S-a supărat rău, când fina i-a venit într-o duminică seara condusă de cel mai întrebat şi mândru flăcău din sat. După Ion Gostiuc fetele umblau cu cârdul, care de care mai înstărită. În acea duminică, la o nuntă din Buda, Ion a ţinut-o numai pe ea în joc, apoi, spre ciuda celorlalte fete a însoţit-o până la casa naşei. A intrat în tindă, s-a aşezat gospodăreşte pe-o laviţă, mărturisindu-i că o are de dragă şi vrea s-o ceară de nevastă. După ce a plecat, naşa Fruzina a luat-o la trei parale: „Ce-i de capul tău, crezi că el se va însura cu o sărăntoacă de-alde tine?! Să nu-l mai văd pe lângă casa mea, căci vă fugăresc pe toţi de aicea!”.

Fata a înghiţit noduri, iar mamă-sa i-a răspuns timidă: „Degrabă vom avea casa noastră”. „Veţi face voi casă când îmi va creşte păr în palmă”, le-a întors-o gazda mânioasă.

Păr în palmă, desigur, nu i-a crescut, dar sărmanii adăpostiţi de ea totuşi au fost ajutaţi de Dumnezeu şi oamenii buni din sat să-şi ridice o căscioară. Drept că în Deal, nu pe locul celei mândre şi frumoase de odinioară. Deşi aveau toate actele în regulă, copoii satului îi ţineau sub control, cel mai mult fiind cu ochi răi pe ei un vecin pe nume Jenică, care le acaparase o parte din grădină cu un cireş roditor. Într-o seară, când încă nu erau căsătoriţi, conducând-o pe Florica, Ion a urcat în vârful copacului. Rupea cireşe şi-i arunca iubitei. Fata râdea fericită, când a dat peste ea valvârtej megieşul, ameninţând-o c-o omoară. Flăcăul din pom l-a trimis cât mai departe. Atunci parcă totul s-a terminat paşnic. Peste câteva săptămâni, de hramul satului, vecinul a venit noaptea cu toporul la casa lor din Deal, iar soţia lui cu bolovani… S-a declanşat mare urgie – le-a spart ferestrele, le-a stricat uşa. „Câţi bolovani erau în jur, toţi au fost aruncaţi în geamurile noastre”, povesteşte Florica. Ea dormea cu mamă-sa pe cuptor, nu aveau măcar un pat de scânduri în casă. Tremurând de frică, au ieşit afară când loviturile au încetat. Tot atunci s-a strâns în jur lumea. A doua zi au chemat miliţia şi pe primar, care nu erau dispuşi să facă dreptate păgubaşilor. Dar n-au avut încotro, l-au obligat pe răufăcător să pună la loc geamurile, să recupereze şi celelalte stricăciuni. În bătaie de joc, el le-a adus o căruţă de lemne în două cu surcele şi cu asta basta.

Pentru Florica toate necazurile au rămas ca o poveste. Regretă numai că n-a avut chip să înveţe, că, acolo, în Siberia, doar un singur an a umblat la şcoală. Cât a lucrat la spitalul regional din Cernăuţi, se pricepea să ajute bolnavilor nu mai rău decât o soră medicală. Să fi avut măcar şcoala primară, putea să-şi continue învăţătura. Răuvoitorii n-au izbutit s-o distrugă nici cu bolovanii, nici cu vorbele de ocară, nici chiar cu toporul. Ion a ţinut să se însoare cu ea aşa cum era săracă, fără de casă, fără de masă. Şi-au durat gospodăria pe locul ce-i aparţinea prin legea strămoşească, acolo de unde duşmanii i-au mânat familia în alt capăt de lume ca să li se piardă numele şi urma. Au trăit în sărăcie la început, Ion fiind mire în ciubote împrumutate de la un frate, dar toată viaţa s-au împăcat de minune, în ciuda multora care le doreau răul. Nu o dată Florica a găsit  în casă aţe înnodate pe sub pat, aruncate de femei care îi tăiau calea bărbatului ei. Râdea de prostia lor, căci nu credea în vrăji băbeşti. Prin câte trecuse până atunci, se încredea numai în puterea lui Dumnezeu, care o ţine şi astăzi, înseninându-i bătrâneţile cu bucuria de a-şi vedea copiii şi nepoţii fericiţi.

Maria TOACĂ

În imagini: Florica, după întoarcerea din Siberia, cu viitorul soţ, Ion Gostiuc; în ziua nunţii; în casă la fiul ei Vasile, cu Daniel Nandriş şi soţia sa Silvia, sosiţi din Franţa