SÂNGEROASA DRAMĂ A ROMÂNILOR A ÎNCEPUT DUPĂ RĂPIREA BUCOVINEI

Au dorit să trăiască în Ţara lor iubită, alături de fraţi

Torturi cristice şi râuri de lacrimi amare au vărsat românii noştri înstrăinaţi de Ţară, îndepărtaţi de casă, familie şi baştină. La puţini, la foarte puţini dintre cei surghiuniţi de iscoadele bolşevice, duşi în neagra străinătate pe drumurile calvarului şi morţii, unde pământul durerii geme şi unde „plâng” morminte străine, le-a zâmbit norocul să-şi revadă străbuna glie, să sărute prispa casei părinteşti. Cu durerea sfâşietoare a rănilor mereu sângerânde în piept, pricinuite de fiarele comuniste în primii ani de ocupaţie a ţinutului bucovinean, a ajuns la cei 80 de ani şi Vasile SUCEVAN al lui Constantin din Suceveni, raionul Hliboca, localitate din care peste 40 de familii au fost deportate în  Siberia, Vorkuta, Donbas, stepele kazahe, au fost duşi la muncă silnică în lagărele bolşevice de pe ţărmurile lacului Onega. În pofida faptului că de la acele evenimentele tragice din 1941, când tatăl său a fost împuşcat mişeleşte în poiana Varniţa din pădurea Camencei de lângă Fântâna Albă, iar mama, el şi fratele Grigore au fost deportaţi în stepele pustii şi sterpe ale Kazahstanului, s-au perindat 72 de ani, nici umbra grea a uitării, nici trecerea vertiginoasă a timpului n-au atins cu aripa lor şi n-au putut smulge din sufletu-i rănit acea durere amară ce-i sfâşie inima.

 Drama familiei sale distruse de „eliberatori” – tatăl Constantin Sucevan, masacrat la Varniţa, mama Livia, decedată de foame în stepele kazahe, osemintele chinuite ale căreia au rămas să zacă în gropile comune în pustiurile fără de sfârşit, şi unicul frate dispărut fără urme în  blestemata străinătate – Aktiubinsk, Kazahstan, locul de neagră pomină şi tristă amintire, unde le-a fost surghiunul – l-a însoţit în toţi aceşti 72 de ani şi îi stăruie în memorie ca o icoană mereu  sângerândă şi-i răvăşeşte durerile, îi stoarce lacrimi de  sânge, ţinându-i inima ca într-un cleştar. Şi cu toate că au trecut ani, Vasile SUCEVAN nu are timp pentru uitare şi nepăsare.  Ca tristele amintiri să nu moară odată cu el, ţine flacăra memoriei celor dragi şi dispăruţi mereu aprinsă  în suflet, le povesteşte mereu fiicei Viorica, ginerelui Arcadie Vasiliuc, nepoţilor Gheorghe şi Vasile despre acele zile negre din amărâta lui copilărie şi adolescenţă, petrecute în calvarul stalinist.

Vasile SUCEVAN avea doar 8 ani, când, de pe acest picior de plai străbun a început sângeroasa dramă a românilor, dar, mai ales, tragedia familiei sale.  Duşi până la disperare şi neputând suporta umilinţa şi birurile la care  erau supuşi, românii din acest colţ înstrăinat de Ţară au dorit să plece în România. S-au adunat la Suceveni mai din toată Valea Siretului, din satele Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Crasna, Cupca, bucuroşi de zvonul că ruşii le permit tuturor doritorilor de a pleca în România, apoi au luat-o spre Adâncata, unde era sediul NKVD-ului şi Comandamentul grănicerilor. Aici  li s-au alăturat cei veniţi din Petriceni, Dimca, Carapciu, Corceşti, Iordăneşti, Ropcea, etc. Ajunsă la Comandamentul grănicerilor şi văzând că nu le sunt primite cererile de plecare, mulţimea – tineri şi tinere, părinţi şi bunei, femei cu copii mici în braţe –  a hotărât să-şi croiască, cu orice preţ, singur calea  spre libertate, să treacă frontiera în Patria lor istorică.

„Câteva zile a „umblat” pământul şi iarba cu oamenii îngropaţi de viu”

Cu ochii scăldaţi în lacrimi şi sufletul străpuns de durere îşi aminteşte Vasile SUCEVAN de îndoliata zi de 1 aprilie 1941: „Tata, Constantin SUCEVAN,  a ieşit în acea zi de Paşti în sat, la magazin. În vatra comunei a întâlnit grupurile de demonstranţi ce se întorceau de la Adâncata.  Consătenii adunaţi i-au propus să meargă cu ei. Au ridicat trei cruci din biserica din Suceveni, una o purta tata, cu încă doi români, care păşeau în fruntea coloanei de aproape 3000 de persoane, şi s-au îndreptat spre frontieră, spunând rugăciuni şi cântând cântece religioase şi patriotice româneşti: „Deşteaptă-te, române”, „Pe al nostru steag”, şi scandând „Trăiască regele Mihai şi mareşalul Antonescu!”. Nu i-a putut opri din drumul morţii nici preotul Simion Ivanciuc, care a fost obligat de activiştii comunişti şi ofiţeri să se adreseze mulţimii. Încercările parohului de a-i convinge pe manifestanţi să se împrăştie pe la casele lor că altfel îi paşte un mare pericol, au fost zadarnice. Hotărârea românilor de a pleca era atât de puternică, încât nu i-a putut opri nimeni şi nimic din cale, nici furtunile iadului, dezlănţuite de „eliberatori”, ce tot mai fioroase se adunau peste căpătâiul speranţelor lor luminoase de a trăi liberi, neasupriţi, în ţara lor iubită. La trecerea Siretului au fost întâmpinaţi de vreo 12 soldaţi călări şi un ofiţer, care le-a ordonat să se întoarcă înapoi, şi care i-au însoţit pe parcursul drumului până la Fântâna Albă. Spre seară, când au ajuns la Varniţa, numită şi Poiana Lipovenilor, situată între comunele Camenca şi Petriceni, şi au apărut pe vârful dealului, soldaţii sovietici au deschis foc, mitralierele secerându-i fără milă pe cei dornici de libertate şi dreptate, primii căzând cei din faţă. Tata, cum era cu crucea în mână în fruntea demonstranţilor, a fost secerat de gloanţe printre primii. Ceilalţi din spate, care mai erau în viaţă, s-au culcat la pământ, apoi văzând că mitralierele grănicerilor au amuţit, s-au ridicat să meargă mai departe, însă au fost cosiţi de gloanţele armelor, care au început din nou să ţăcănească.  Sângele curgea şuvoaie, încât a umplut întreaga poiană de la  Varniţa, iar răcnetele celor ce scăpase cu viaţă din acel sângeros măcel, gemetele înăbuşite  ale muribunzilor se auzeau până hăt, departe. Iadul cel mai înfiorător clocotea în poiana jalei”.

Cei care erau mai în urma coloanei, au reuşit să se târâie în pădurea din apropiere, însă şi aici i-a ajuns ghearele diavolului. Soldaţii ruşi călări i-au urmărit şi i-au împuşcat, încât peste tot în pădure au rămas să zacă trupurile masacrate ale românilor. Foarte puţini s-au salvat cu viaţă din oribilul masacru din Valea Plângerii de la Fântâna Albă, unde a căzut floarea tinerimii de pe Valea Siretului, unde au fost omorâţi fără vină copii micuţi, maturi şi bătrâni doar pentru dorinţa de a trăi  alături de cei dragi, în Ţara lor de dor. 

„Era la căderea nopţii şi cei câţiva, care au reuşit să scape din acel măcel sângeros,  s-au ascuns în pădure,  însă apoi au fost prinşi, deportaţi şi întemniţaţi. A doua zi, au venit lipoveni cu hârleţe şi grăniceri  cu patul armelor, lovindu-i în cap pe acei, care încă erau vii, dar răniţi şi nu puteau fugi. Călăii bolşevici n-au lăsat pe nimeni să se apropie de locul masacrului, au săpat gropi în poiană şi i-au aruncat pe toţi grămadă – şi pe cei morţi, şi pe cei vii. Apoi, cu un tractor cu lopată au dat lut peste ei. Din aceste gropi s-au auzit mult timp gemete şi vaiete înăbuşite. Vreo câteva zile a „umblat” pământul şi iarba cu oamenii îngropaţi de viu. Acolo, la marginea pădurii însângerate, a rămas să zacă pe vecie şi tata. Ca să şteargă urma odioasei crime, bolşevicii au arat poiana şi au plantat brazi, pădurea crescând pe osemintele martirilor români masacraţi”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)