17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DRAGOSTE DE CELE SFINTE ALE NEAMULUI

16 august 2015 р. | Categorie: Destine

La 1 aprilie 1941, numeroasa coloană, din care făcea parte floarea românilor de pe Valea Siretului ce se îndrepta spre Fântâna Albă ca să se ducă în Ţara lor – România, a trecut pe la poarta tatălui său, Ilie Sucevanu din Sucevenii Hlibocii. „Prietenii şi vecinii îl îndemnau şi pe tata să li se alăture. Însă peste drum de noi locuia Dragoş Sucevean, primarul de atunci al satului, care l-a povăţuit pe părinte să nu meargă, căci trecerea ilegală a frontierei, instalată de noua putere sovietică, n-o să se termine cu bine. Apoi ştim ce a urmat – oamenii, care au dorit să trăiască liber în Patria strămoşilor, au fost seceraţi de gloanţele grănicerilor ruşi, iar rudele şi cei răniţi, rămaşi în viaţă, au fost apoi arestaţi şi judecaţi, omorâţi, deportaţi în neagră străinătate, de unde li s-a întors acasă doar numele, dăltuit în piatră. Primarul Dragoş Sucevean a fost salvat de secretarul primăriei, care avea mulţi copii şi primul l-a ajutat şi susţinut până la „eliberarea” românilor din nordul Bucovinei de către călăii bolşevici, de aceea n-a fost printre cei peste 140 de deportaţi din sat”, îşi aminteşte cu tristeţe în suflet profesorul Ion Sucevean, care întreaga-i viaţă s-a străduit să păstreze tradiţiile, datinile, credinţa strămoşească, să-şi educe discipolii cu dragoste de cele sfinte ale Neamului.

 După cedarea şi împărţirea Bucovinei, a început Golgota românilor băştinaşi, deznaţionalizarea şi nimicirea lor, sechestrarea bunurilor. Speriaţi cu deportările şi represiunile, au fost  forţaţi să se înscrie „benevol” în kolhoz.

„Când au venit ruşii, ne-au luat iapa şi calul, pământul, 1 hectar de pădure, pe care tata-l cumpărase în ajun, ne-au tăiat şi au luat acoperişul de la şură – 18 metri pătraţi de ţiglă roşie, adusă din Banat. Apoi părinţii au fost nevoiţi să se înscrie în kolhoz, unde au muncit degeaba toată viaţa. Poate am avut mai mult noroc decât alţi consăteni, Dumnezeu a ferit familia noastră de represiuni, de năpaste. Aveam vreo 8 ani, era prin 1950, într-o seară, târziu, dormeam pe cuptor în casă, când au intrat la noi un reprezentant al puterii sovietice din Hliboca, cu un „striboc” din sat, ucrainean de naţionalitate, dar cunoştea româna, căci era căsătorit în Suceveni. Tata a făcut în acea zi  palincă şi cineva din vecini l-a denunţat. Activiştii sovietici i-au spus să deschidă casa cea mare, iar când părintele a spus că feciorul a pierdut cheia, aceştia au încercat să spargă uşa. Atunci tata le-a deschis. Cei doi au băut, iar când erau beţi criţă, cel din raion a considerat că e timpul să plece şi văzând că „stribocul” nu se poate nici măcar mişca, l-a ridicat în picioare, a scos pistolul şi a țintit în capul lui. Noroc că nu l-a nimerit, de altfel ne putrezeau oasele pe undeva prin Siberia, învinuiţi de trădare de ţară, de omorârea activistului noii puteri. Ne-a salvat Cel de Sus”.

…Frumoasa lui poveste de dragoste a început pe când lucra în Transcarpatia, la ŞM Slatina, după absolvirea Şcolii Pedagogice din Cernăuţi, Maramureşul istoric rămânând o pagină dintre cele mai frumoase din lirica vieţi profesorului Ion GRIGORAŞ-SUCEVANU din s. Suceveni, raionul Hliboca (Adâncata). Acolo i-a zâmbit norocul cu bucuria dragostei dintâi. Acolo, în florilegiul relaţiilor omeneşti, a înflorit acea floare rară ce în dulcele grai al lui Eminescu se numeşte bunătate, înţelegere, cinste... A înflorit ca să vibreze apoi în curcubeul armoniei timp de aproape 40 de ani, cât a activat ca educator la internat, în timp ce studia la Institutul Pedagogic din Tiraspol, ca profesor de geografie la Şcoala din Carapciu, actualul Liceu „Mihai Eminescu”, 36 dintre care a fost director-adjunct pentru munca educativă.

De altfel, Liceul „M. Eminescu” din Carapciu, printre primele instituţii medii de învăţământ din ţinut, a trecut, după dezgheţul din 1991, de la scrisul în chirilică, la alfabetul latin.

„După absolvirea Şcolii Pedagogice din Cernăuţi, am fost repartizat la lucru în dreapta Tisei, în regiunea Transcarpatică. A început să se permită corespondenţa şi vizitarea rudelor din România. Abonam ziare şi reviste din Republica Moldova şi din Patria noastră istorică. Am primit atunci vreo 70 de scrisori şi vederi  din România. Am corespondat cu vreo 20 de persoane, dar până la urmă îi scriam doar unei tinere, care mi-a căzut tronc la inimă – Pasionarea Stoicescu din Râmnicul Sărat, studentă la Şcoala Pedagogică din Buzău, care mai era şi pasionată de poezie. Ne scriam scrisori sufleteşti. În fiecare răvaş îmi punea un desen sau un vers.  Dar timpurile s-au schimbat şi noi aşa şi n-am reuşit să ne întâlnim. Când făceam serviciul militar în termen în Tbilisi, Georgia, unde 3 ani am fost conţopist, nu aveam voie să corespondăm cu cei de peste hotare şi astfel legătura noastră sufletească, într-un fel, s-a rupt şi s-a pierdut. Când m-am întors la baştină, în 1966, la Şcoala din Carapciu am întâlnit-o pe viitoarea-mi soţie, profesoara de matematică Maria Asofronoae, originară din Pasat, cu care ne-am căsătorit în scurt timp. Tot atunci, am primit de la Pasionarea o scrisoare în care mă anunţa că se căsătoreşte cu un lipovan din Delta Dunării, Ivanov. Peste ani, am aflat că are un fiu şi nepoată, că lucrează la Ambasada României în Japonia. La o întâlnire cu absolvenţii, a venit fiul lui Nicolae Paulencu din Hruşăuţi, care studia la Bucureşti, şi mi-a adus de la ea o sacoşă plină cu cărţi de versuri şi proză pentru copii. Am admirat-o mai târziu la TV Bucureşti,  cum citea poezii. Apoi odată, când am mers cu elevii la odihnă în România, am intenţionat s-o sun, să ne întâlnim, dar am uitat acasă adresa ei şi numărul de telefon. Probabil, aşa ne-a fost soarta. Mai bine zis, n-a fost să fie.

Am avut o mare susţinere în persoana doctorului în ştiinţe Petru Cobanu, coautorul  monografiei Cupca, care, ani la rând, ne-a organizat odihna elevilor  în România, Liceul din Carapciu fiind înfrăţit cu Colegiul „Andrei Şaguna” din Braşov”.

În timpul activităţii la Liceul din Carapciu, fiind şi deputat în consiliul local, Ion Grigoraş-Sucevanu a luptat pentru revenirea la vechile toponime ale satelor. Tot atunci a fost organizat un referendum în această privinţă. Astfel, satele Suceveni, Iordăneşti, Oprişeni etc. au revenit la veşmântul lor iniţial. De când s-a pensionat, s-a încadrat mai activ în activitatea obştească, în prezent fiind preocupat de alcătuirea genealogiei familiilor din Suceveni.

„Ţăranii noştri, reconstruind biserica din localitate, profesorul Todor Nicolaevici a descoperit 9 volume ale condicilor sfântului locaş ce datează din anul 1802, ascunse de preoţi în turnul bisericii. După ce am avut posibilitatea să le cercetez timp de două ierni, apoi am lucrat şi cu documente din Arhiva de Stat din Cernăuţi, de la Universitate, am început să scriu genealogia familiilor din Suceveni. Numai asupra cercetării arborelui genealogic al familiei Frătăucenilor am stat 3 săptămâni. Mulţi vin şi îmi propun bani, ca să le alcătuiesc arborele genealogic, însă, până ce nu iau de la nimeni. Sigur, voi avea nevoie şi de bani, dar când voi tipări cartea.

La începutul anilor’ 90 am restabilit lista celor împuşcaţi la 19 noiembrie 1940 în pădurea de la Păr, pe drumul forestier ce duce din Suceveni spre frontieră, celor seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici lângă Fântâna Albă, morţi în lagărele muncii şi în siberii de gheaţă. Apoi, împreună cu alţi deputaţi, am contribuit la înălţarea unui paraclis, unde sunt înscrise numele de familie ale tuturor martirilor, în faţa bisericii din sat, unde se află mormântul simbolic al celor fără de mormânt. Iar în decembrie 2014, participând la Sărbătoarea Unirii de la Alba Iulia şi la Congresul Spiritualităţii Româneşti, am avut fericirea să-l cunosc şi să discut cu compozitorul Eugen Doga”.

Felicia NICHITA-TOMA

 Foto Vasile PALADEAN