14 august 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CÂND MAI GREA, CÂND MAI UŞOARĂ, CRUCEA MARIEI TOMA

19 august 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Dacă ar avea florile grai…

Dacă ar avea grai bătrânii nuci şi florile ce străbat în fiecare primăvară din inima pământului, ar depăna legenda locului şi povestea  oamenilor aleşi de providenţă să-şi zidească căminul şi să-şi ducă traiul anume pe această palmă de pământ binecuvântat de Dumnezeu. Mai ales, florile ar avea ce povesti despre sufletul femeii care le sădeşte şi le îngrijeşte cu dragoste maternă, iar pe cele ce apar nesemănate de mână omenească le culege pentru ceaiurile ce-i întăresc trupul şi-i liniştesc sufletul. Flori uscate de tei, muşeţel, siminoc, sulfină şi altele numai de ea ştiute stau în mănunchiuri pe la icoane, pe masă, prin toate ungherele, aromatizând plăcut camera în care şi-a adunat bogăţiile vieţii – covoare înflorate şi portul naţional ce-l îmbracă duminica la biserică, la hramuri şi alte mari sărbători.

Afară era un năduf infernal, în casa Mariei Toma din Boian – răcoare înmiresmată de podoaba uscată a teilor. „Eu te ştiu din vedere, dar văd că tu nu mă cunoşti?”, mă întrebă gazda, mirată că nu s-a întâmplat până acum să ni se întretaie drumurile. Avea şi motive să-mi pună această întrebare. Ar fi trebuit s-o cunosc din mai multe considerente. Primul şi cel mai important e că Maria Toma îmi este nu doar consăteană şi e abonată de-o viaţă la „Zorile Bucovinei”, ci e şi o cititoare foarte sensibilă, atentă la detalii. Îşi aminteşte despre ce am publicat cu ani în urmă, despre subiecte de care am şi uitat. Bunăoară, povestindu-mi despre prima ei învăţătoare, dna Emilia Cormuş, a precizat că aceasta locuieşte „peste drum de Cojocaru, cel care a fost deportat în Siberia, şi despre care aţi scris anul acesta la ziar…”.

De fapt, şi despre Maria şi soţul ei Gheorghe Toma s-a scris în ziarul nostru, corespondenta noastră netitulară Eleonora Bizovi relatând despre lucrarea lor creştinească – înălţarea unei monumentale cruci în capătul grădinii lor, pe locul unde încă cu mulţi ani în urmă gospodarii au descoperit o veche cruce de piatră. Această cruce, despre care am auzit şi am citit, însă n-am văzut-o, dar şi o rugăminte a dnei Maria m-au şi adus în casa ei. În anul 1996, la Boian, a fost o delegaţie mare din Moldova şi România. Oaspeţii, printre care se aflau Grigore Vieru, un boincean din Canada şi alţi oameni de seamă, după ce au fost la Biserica Adormirea Maicii Domnului, au intrat şi la familia Toma să vadă şi să se închine la acel loc sfânt, unde se presupune că a fost prestolul unei mici biserici din lemn, ctitorită de vornicul Ioan Neculce.

„Era 15 iunie, ţin bine minte această dată pentru că era ziua lui Eminescu şi la Boian a fost mare sărbătoare. Atunci Grigore Vieru a scos singur şi a băut apă din fântâna din curtea bisericii noastre. Apoi am mers şi eu cu oaspeţii la Mănăstire şi Gimnaziul de la Hliniţă, unde am jucat cu toţii Hora Mare. Am vorbit şi eu la Crucea ce am înălţat-o în grădina noastră, şi pe care am scris după cum ne-a sfătuit preotul Boris Ţapu: „S-a înălţat această Sfântă Cruce de ortodocşii Toma Gheorghe şi Maria în anul 1992 pe locul pristolului Bisericii Adormirea Maicii Domnului, zidită de Ioan Neculce prin anii 1672-1745…”. Am găsit la rădăcinile unui nuc bătrân din apropiere urme de lemn carbonizat, ceea ce ne face să credem că într-adevăr aici s-a aflat o bisericuţă care a ars. Atunci, când a fost la noi delegaţia ceea, s-a filmat totul şi pelicula a fost demonstrat la televiziunea din Moldova şi România. O vecină care are un frate la Cahul mi-a spus că de câte ori a fost la el, a văzut la televizor acel film, numai eu nu l-am văzut niciodată”, mi-a povestit cu profund regret dna Maria.

Ca să nu creadă cineva că se laudă, trebuie să recunosc că nu pentru ziar mi-a povestit acel emoţionant episod din viaţa familiei ei. M-a sunat încă astă iarnă, interesându-se cum ar putea găsi în arhiva televiziunii din Moldova caseta cu acel film, „Pe urmele lui Eminescu”, după câte îşi aminteşte că se intitula, din vara lui 1996. I-a rugat pe nepoţi să caute pe Internet, însă nu i-au dat de urmă. A mai rugat-o pe o cunoscută care are rude la Chişinău, dar aceea a găsit în arhiva televiziunii de acolo doar filmările de la nunta lui Aurel Matei de la Hliniţă, realizate de telereporteri aflaţi prin părţile noastre cu misiunea de a înregistra datini şi tradiţii bucovinene. Regretă mult că nu are nici ea, nici satul acele filmări memorabile, frumoasa amintire care ar trebui păstrată la icoane, ca o sfântă relicvă de generaţiile viitoare, ca o chemare de a-l sărbători pe Eminescu şi la Boian, măcar la date aniversare, măcar atunci când ne îndeamnă inima să ne plângem dorul...

Deoarece n-am putut s-o ajut să dea de urma filmuleţului realizat cu aproape un deceniu în urmă la Boian, am intrat la Maria Toma să-i ascult întreaga poveste a vieţii, încercând să-i împrospătez emoţionantele trăiri din ziua de 15 iunie 1996, ca măcar cu aceste rânduri, aşternute peste părerile-i de rău, să-i alin regretul.

Încercaţi de necazuri, dar neînvinşi – părinţii…

Anul acesta s-au împlinit 55 de ani de când a absolvit şcoala. În 2010 s-au adunat câţiva din foştii colegi de clasă la sărbătorirea a jumătate de secol de la absolvire, avându-i şi pe vreo doi-trei profesori care i-au îndrumat spre lumina cărţii – prima învăţătoare Emilia Cormuş, profesoara de limba română Eugenia Moroz, şi pe cea de matematică Eleonora Bizovi, care era şi ea ca o adolescentă când a început să le deschidă enigmele cifrelor. Cu cifrele Maria a lucrat toată viaţa în contabilitatea gospodăriei agricole din Boian, lecţiile dnei Eleonora fiindu-i de mare folos.

Dar până a ajunge să-şi câştige singură pâinea, a trăit cu necazurile părinţilor ei, care, în ciuda greutăţilor îndurate, i-au fost sprijin şi de ajutor în toate: „Tata şi mama erau de-o seamă, născuţi prin 1904-1905. Când a început primul război mondial, au fost ridicaţi, împreună cu toate familiile din sat, în sudul Rusiei, la Astrahan. Erau copii mici, dar îmi povesteau cum au trecut cu vaporul, plutind în jos, o apă mare (pe Volga), cum i-au ajutat oamenii de acolo să nu moară de foame şi cât de tare vroiau părinţii lor să se întoarcă acasă. Cică ruşii pe care i-au întâlnit în Astrahan i-au primit cu milă pe bejenari, cum îi numeau ei pe românii strămutaţi din cauza luptelor ce se dădeau pe teritoriul satului nostru. Oamenii întâlniţi acolo erau rău porniţi numai contra ţarului. Ca orice om necăjit îşi doreau şi ei o viaţa mai bună, crezând că răsturnându-l pe ţar o să trăiască mai omeneşte”.

Se împlinesc vara aceasta o sută de ani de la marea tragedie suferită de boinceni din cauza declanşării operaţiilor militare pe glia lor străbună. N-a mai rămas nici un supravieţuitor al groaznicei bejenii în cumplita străinătate, al acelor timpuri când ţăranii nu erau umblaţi prin lume, fiind legaţi cu trup şi suflet de casele şi pământul lor. Dar generaţia Mariei Toma, generaţia mea, ale celor născuţi după al doilea război mondial, am „prins” bătrâni care au trecut prin infernul drumului spre Samara, Astrahan şi alte localităţi de pe Volga unde au fost duşi pe perioada cât au durat operaţiile militare. Bunicii dinspre tată  ai Maria Toma (părinţii lui Gheorghe Costel), când s-au întors la Boian, au avut norocul să găsească pereţii casei întregi, numai corzile de la tavan şi geamurile au fost scoase. Drept că atunci când s-au întors n-au putut să-şi reia traiul în casa lor. Peste Boian mai zburau obuze din tunurile ruseşti şi au fost nevoiţi să se adăpostească un timp la Chiţmani, unde li s-a mai născut un fiu - Mihai.

Soarta acestui copil, apărut pe vatra războiului, a fost de la naştere pecetluită cu semnul morţii timpurii. În floarea vârstei, la douăzeci şi ceva de ani, Mihai Costel s-a pierdut în bătălia de la Stalingrad, chiar în ziua capitulării generalului german Pauls. În orice caz, aşa au fost înştiinţaţi părinţii. La Maria s-au păstrat certificatul de naştere şi scrisoarea prin care se comunică că unchiul ei Mihai Costel este dat dispărut fără urmă în ziua de 2-3 februarie 1943. A încercat să afle mai multe, şi chiar a dat de urma unui camarad de luptă, de la Câmpulung. I-a scris şi a primit răspuns la scrisoare, însă acela nu ştia despre ultimele zile ale lui Mihai. Rănit fiind, el a fost lăsat la vatră cu puţin înainte de culminaţia oribilului măcel, în care şi-au găsit sfârşitul până la 150 mii de români, aruncaţi de forţele germane, ca paravan, în faţa morţii. Maria a aflat de cele două cărţulii ale lui Vasile Şoimaru din Chişinău – mici ca volum, dar care cuprind înfiorătoarea tragedie românească de la Cotul Donului, unde s-a pierdut şi unchiul ei Mihai. Îşi doreşte foarte mult să le citească. De când a auzit despre aceste cărţi şi despre temerarul pelerinaj al autorului la locul jertfirii atâtor fii credincioşi ţării, şi-a pierdut liniştea, dorind să stropească fiecare pagină cu lacrimile ei.

Nu mult după vestea neagră primită de pe front, familia a fost lovită de o altă grea nenorocire. Înfrângerea de la Stalingrad a schimbat mersul războiului, în primăvara 1ui 1944 ţinutul, inclusiv mult pătimitul Boian, a nimerit din nou sub cizma rusească. De data aceasta a căzut jertfă fratele mai mare al eroului dispărut la Stalingrad. Gheorghe Costel a fost luat în lagărul de la Onega, de-a valma cu toţi bărbaţii din localităţile româneşti, care erau suspectaţi de apartenenţă la vreun partid politic din România sau de multe alte „păcate” inventate de lingăii regimului sovietic.

Nevoia te învaţă şi te salvează

Edificatoare în privinţa festelor ce ne joacă istoria este povestea familiei Mariei Toma sau a oricărei alta cu rădăcini adânci în inima Boianului. Părinţii ei şi-au pierdut copilăria, mânaţi la depărtare de mii de kilometri de vatra natală de primul război mondial. N-au dovedit bine să se ridice pe picioare că alte nevoi i-au năpădit – ocupaţia sovietică, războiul câştigat de duşmanii ce le-au călcat pământul şi credinţa. Părinţii Mariei, Ana şi Gheorghe Costel, abia îşi înfiripase familia, se bucurau de apariţia unei copiliţe pe lângă fecioraşul cu cinci ani mai mare, când ca un vifor negru prin sat a trecut straşnicul cuvânt „Onega”. Maria nu avea nici un an, când tatăl ei a fost aruncat în eşalonul morţii, ce-i duceau pe bărbaţii din satele româneşti ale Bucovinei spre lagărul de la Onega. Vârsta fragedă a salvat-o de chinul de a-şi aminti cum a plecat, şi cum s-a întors părintele ei acasă. Ştie de la mamă-sa că la întoarcere jalea a fost la fel de mare, deoarece era de nerecunoscut după chinurile îndurate.

„Tata a crescut într-o familie cu cinci copii, n-a fost ţinut în bine. Nu era gingaş la mâncare, nu fuma şi asta i-a salvat zilele. Când a venit acasă, mânca câte puţin, revenindu-şi cu încetul. De fapt, nici nu avea hrană pe saturate, căci s-a întors în timpul foametei. Nu ştiu cum a izbutit mama să ţină vacă şi să ne salveze viaţa în cumplita iarnă, când mai în fiecare casă cineva zăcea de tifos ori se chinuia lihnit de foame, iar „împuterniciţii” statului le cereau ţăranilor să plătească birurile în lapte şi carne”. Astfel rememorează Maria episoade preluate din oglinda lacrimilor părinţilor ei, care, în ciuda atâtor nevoi, au trăit o viaţă lungă, tatăl fiind luat la Domnul la vârsta de 83 de ani, iar mamă-sa care era de-o seamă cu el, supravieţuindu-l cu trei leaturi.

Tot mai aproape de pământ

Cu înaintarea în vârstă, Mariei nu-i mai vine să spună că părinţii ei au avut viaţă lungă. Ce sunt, pentru câte le-au suferit şi au adunat în sufletele lor, pentru câte au făcut şi n-au reuşit să le împlinească 83, 86, ori cei 71 de ani, vârsta la care a încetat să bată inima soţului ei?! Trece de acum al paisprezecelea an de când şi-a înmormântat bărbatul, şi singurătatea o apasă, o apleacă tot mai mult spre pământ. Tocmai terminase de cusut florile cu mărgeluşe pe un pieptar nou, când subit Gheorghe al ei a fost lovit de insult. N-a zăcut, a murit repede, de parcă s-a temut să nu-şi chinuiască soţia şi copiii cu boala sa. Femeia rămasă văduvă n-a îmbrăcat până mai ieri pieptarul, numai o cămaşă brodată simplu pe la mâneci şi poale. E portul în care se găteşte pentru sfintele slujbe la Biserică şi la hramul satului. Anul acesta şi-a cusut o cămaşă nouă pentru hramul de la Buda-Mahala. Deşi nu-şi mai poate îndrepta spinarea, înclinarea a început după o intervenţie chirurgicală de mai demult, e sprintenă, lucrează ca în tinereţe, nu lipseşte de la petrecerile unde se adună cu tot ce au mai frumos românii. Cu o zi înainte de întâlnirea noastră, s-a închinat în Biserica Sfântului Ştefan cel Mare, petrecând la hramul de la Buda. Merge cu dragă inimă în fiecare an acolo, la 15 iulie, când enoriaşi de la mai multe biserici, în frunte cu preoţii lor, se adună sub cupola Bisericii Sfântului Voievod. Cândva umbla şi la Toporăuţi la hram, unde avea neamuri din partea soacrei. Mama-soacră, ucraineanca Domnica, se căsătorise la Boian şi vorbea frumos româneşte.

A avut întotdeauna credinţă în suflet, însă, în tinereţe, a fost o perioadă când umbla la biserică numai de Paşti, Crăciun, de alte mari sărbători – ca să nu bată la ochi, căci, cu toate că nu era membru de partid, lucra în contabilitatea kolhozului şi şefii nu agreau convingerile religioase ale tinerei specialiste. Pe cei trei fii a fost nevoită să-i boteze pe ascuns, părintele Ţapu sfătuind-o să nu-i aducă cumetri sau oameni străini, ca să nu se aleagă şi el cu bucluc.

Acum ni se pare absurd şi incredibil ca doi tineri părinţi, născuţi şi crescuţi în legea creştină, să nu-şi poată boteza copiii. Dar puţini sunt cei nesupuşi şi răzvrătiţi, e în firea omului să se acomodeze, să-şi împace cumva conştiinţa. Acum Maria îşi evaluează altfel viaţa, dar pe atunci încă nu i se născuseră amintirile şi remuşcările, nimic nu avea în urmă, iar în faţă o aştepta „viitorul fericit”, după cum se învăţa la şcoală. Era fericită ca a reuşit să-şi continue studiile şi nu va repeta soarta părinţilor, aranjându-se la un loc de muncă mai uşor… După şcoala din Boian, a căutat drumul cel mai scurt – era pe atunci o şcoală de învăţământ mediu de specialitate din Rarancea. Învăţau acolo tineri din diferite colţuri ale Ucrainei, două fete veniseră tocmai din Donbas. După absolvire, din 1962 şi până la desfiinţarea gospodăriei colective, Maria ca lucrat ca economistă şi contabilă, pe parcurs perfecţionându-şi studiile. Doi ani a învăţat la Cernăuţi, apoi a urmat prin corespondenţă Universitatea de economie naţională din Kyiv. Cu viitorul soţ s-au cunoscut în timp ce umbla la lecţii la Cernăuţi. Gheorghe Toma lucra şofer pe autobuz. Era o frumoasă dimineaţă de mai, zi de duminică. Peste doi ani neamurile au jucat la nunta lor. Oprindu-mă la o fotografie de-a lor din tinereţe, am observat că se aseamănă, de parcă ar fi fraţi.

Numai un an şi ceva au trăit la părinţii ei. Degrabă au primit grădină pe acest loc, unde aveau să găsească vechia cruce. După naşterea primului băiat, prin 1969, au bătut temelia, iar în 1972 au trecut în casă nouă: „Nu era totul gata, numai două geamuri luminau, dar ne bucuram că suntem gospodari la casa noastră. Drept că mie îmi era mai uşor lângă mama. Când construiam casa, eu învăţam la Kiev. De două ori pe an, primăvara şi toamna, mergeam la sesiune. La examenele de stat m-am dus cu Ştefănel, de numai cinci luni, în braţe, şi cu mama, care avea grijă de copil”, astfel a derulat drumul Mariei spre diploma de economist. Peste cinci ani i-a născut pe gemenii Mihai şi Nicolae, şi iarăşi mama i-a fost mâna dreaptă, ajutând-o să-i crească sănătoşi. Devenind şi ei gospodari în toată legea, fraţii-gemeni s-au despărţit – Mihai de 14 ani trăieşte cu soţia şi cele două fetiţe în Portugalia, iar Nicolae a rămas să moştenească casa părintească. De la fiul mai mare, Maria are doi nepoţi, din care unul, ca şi bunelul, se numeşte Gheorghe al lui Ştefan Toma. Băiatul învaţă la şcoala de muzică din Cernăuţi, cântă la trompetă, iubeşte dansurile şi petrecerile populare. Încă în copilărie, de sărbătorile de iarnă „Căluţul” lui Gheorghiţă se arăta cel mai jucăuş. Pentru nepoţica cea micuţă de lângă ea, Maria-Evelina, bunicuţa brodează cămăşi naţionale, sperând că o să-i placă să se gătească în ele la serbările şcolare.

„Tare-i scumpă o mamă şi-i mare amarul când n-o mai ai”, a oftat Maria, povestindu-mi despre câtă susţinere a avut de la măicuţă-sa. Dar şi o bunicuţă, care are grijă ca nepoţii să nu se abată de la credinţa străbună, să-şi iubească portul şi să cunoască trecutul familiei, satului, neamului lor, este nespus de scumpă.

Când simte că-i slăbesc puterile, Maria merge în capătul grădinii, să mai stea la sfat cu florile din jurul Crucii, să se sprijine de bătrânul nuc, ascultându-i freamătul ce vine din alte veacuri…

Maria TOACĂ