„Nu prea departe merge cu gândul, că mâine îţi poate săpa mormântul” – aceasta e ultima „glumă” auzită acum câteva săptămâni de la moş Porfir Sanduleac. Cu vreo zece ani în urmă altfel îi zbârnâia struna umorului: spunea că merge cu gândul înapoi şi cu visul înainte. Atunci, însă, se vede, era tânăr şi încă verde la minte – abia se apropia de al 80-lea Prier. Desigur, şi prima şi a doua sunt cugetări grave şi profund filozofice, însă din gura lui chiar şi cele mai serioase gânduri răsună ca nişte glume. Nici nu-i stă bine s-o facă pe omul sobru şi scump la vorbă, când o lume întreagă (din neamul celor care iubesc vorbele de duh şi citesc ziarul nostru) îl cunoaşte ca pe un şugubăţ fără de pereche.
Cea mai mare poznă i-a făcut-o, neîndoielnic,
babei cu coasa-n spinare, de parcă ar fi frate de cruce cu Ivan Turbincă al lui
Ion Creangă. De fapt, moş Porfir îşi trage sorgintea mai curând din viţa
vestitului humuleştean, fiind la fel de sfătos şi pus pe pozne. În această
iarnă grea, care nu se mai lasă învinsă de primăvară, a fost de câteva ori
”Rămâneam ţăran plouat, neştiut de nimeni, dacă nu eraţi voi, cei de la „Zorile Bucovinei”, să mă faceţi om văzut”, ne măguleşte şiretul moşneag. Cred că nu se va supăra că l-am numit „moşneag”, chiar astăzi, când destinul i se rotunjeşte cu atâta dărnicie şi undeva Sus steaua vieţii îi străluceşte cu miraculul celor 90 de primăveri, frumos împlinite pe un drum deloc uşor al austerităţii ţărăneşti şi predestinării de a fi român în faptă şi cuvânt. Doar şi el îşi spune astfel de când îl ştiu, de vreo treizeci ani buni, când era încă tânăr, dacă-i punem pe cântar vârsta de atunci şi cea de astăzi. Probabil, firea-i şugubeaţă i-a lungit viaţa, ajutându-l să se menţină în puteri, să treacă prin greutăţile şi încercările inevitabile pentru omul născut să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii.
Intrând luna trecută la redacţie, cu o felicitare
pentru fiica sa Nina, care, de asemenea, a împlinit de curând un însemnat jubileu,
moş Porfir n-a venit cu mâna goală. Deoarece mai plutea în văzduh aromele
sărbătorii de 8 Martie, şi-a amintit o păţanie din viaţa sa de bun familist şi
soţ iubitor. Or, nu orice cuplu ajunge să-şi sărbătorească nunta de diamant.
Soţiei sale, Nadejda, i-a fost dat norocul să-l rabde şi să se împace cu felul
său de a fi ani îndelungaţi, iar de când moartea i-a despărţit, ascultă din
ceruri basmele moşneagului. Nu mai are cum protesta de acolo, sau să confirme
dacă-s adevărate ori minciuni sfruntate. În orice caz, neavând nici un martor
la întâmplările istorisite de moş Porfir, eu îl cred pe cuvânt. Într-un an, în
preajma sărbătorii de 8 Martie, cică, a vrut să-i facă o surpriză babei iubite.
S-a dus tocmai
Din aceeaşi serie a poveştilor „adevărate” face
parte şi istoria cu sărbătorirea nunţii de aur. Mai bine spus, veridicitatea
cazului este învăluită în fantasmagorii pentru a adăuga farmec unor întâmplări
reale şi a ne spori interesul. Cu deosebită savoare istoriseşte moşul despre
pregătirile pentru nunta de aur: „În 1942, când m-am însurat, nu aveam ce
pune pe masă. Mama ne-a gătit un borş şi o mămăligă. Nuntaşi am avut numai
câteva neamuri – părinţii mei şi-ai miresei, o soră şi-o nepoată… Iar după 50
de ani, în 1992, eram bogat nevoie mare! Mai dihai decât Ahmetov astăzi. M-am
sfătuit cu Nadea şi am hotărât că, dacă tot suntem milionari, să facem o nuntă
de pomină, să vuiască satul dintr-un capăt în altul. Toate bune şi frumoase,
numai că baba mea a ţinut morţiş să-i cumpăr rochie şi pantofi de mireasă. I-ai
de unde nu-s! La noi, în acei ani, numai cupoane aveam cu sacul… A trebuit să
mă pornesc pe jos la Ţarigrad, adică
Viaţa sa – de la „datul la şcoală şi până la marea
„scârbă” că n-a primit o medalie meritată – şi-a înflorit-o în maniera-i
umoristă, prin grai viu şi cele publicate în cărticică „Să vă spună moşul”. A insistat mult să-şi scoată această primă
carte, pentru a o lăsa moştenire nepoţilor. Pentru acest simplu ţăran, cu
câteva clase la şcoala primară, cartea a fost şi rămâne cea mai frumoasă
bogăţie ce poate fi lăsată urmaşilor. În acest context, îmi amintesc cum Porfir
Sanduleac a bătut drumuri şi drumuri
La drept vorbind, în acea vreme, dar cu atât mai mult acum, pentru el n-are nici o importanţă că n-a avansat din cauza nevredniciei de a fi comunist. Cine avea să-l primească în p.c.u.s. cu limba sa ascuţită. Totuşi, partidul i-a dat speranţa la viaţă lungă. Cică, atunci când „avea să dea ortul popii” din cauza medaliei, secretarul de partid l-a asigurat că n-a fost scăpat din vedere şi că la următoarea aniversare a lui Ilici, cea de două sute de ani, numaidecât va primi şi el o medalie, mai mare şi mai frumoasă. Astfel, trebuie să trăiască încă mult şi bine. Mai ales că feciorul Mihai şi nepotul Valentin îi poartă de grijă. În lipsa nurorii plecate la lucru mai departe, ei fac mâncăruri gustoase, de ţi-i mai mare dragul să trăieşti.
De la o vreme, judecând după scrisorile primite,
am observat că moş Porfir a devenit foarte evlavios, manifestând tăria de a
apăra crucea lui Hristos, sfinţii din icoane şi credinţa străbună: „Neamul meu, din moşi-strămoşi, avea icoane
în casă şi se închina la ele. Duminica şi de sărbători părinţii mergeau la
biserică, îmbrăcaţi în strai naţional românesc. Cu 80 de ani în urmă, pe care
eu îi ţin minte, în satul nostru nu erau sectanţi. Nu zic că ei îs oameni răi,
poate-s mai buni decât mine păcătosul. Dar nu-i înţeleg, când mă gândesc că ei
nu recunosc crucea, aşa cum sovieticii şi-au bătut joc de biserică şi cruce.
Când a început războiul în 1941, ruşii l-au numit „pentru apărarea patriei”,
iar românii – pentru apărarea Sfintei Cruci. Armata română venea cântând: „Astă
noapte
Poate întotdeauna a fost la fel de evlavios, însă mai înainte trimitea la redacţie doar istorioare hazlii. De fapt, odată, sub o poezie cu subiect biblic, şi-a notat mărturisirea că ar dori să ajungă în rai şi poate Dumnezeu îi va ierta păcatele, dacă vom publica-o.
Noi, ziariştii de la „Zorile Bucovinei” îi dorim să fie sănătos şi să trăiască ca-n rai, aici, pe pământ, iar satul Mălineşti să se bucure că-l are, să-l preţuiască şi să nu risipească seminţele de înţelepciune şi voie bună, atât de îmbelşugat roditoare în neastâmpărul tineresc al moşului trimis de Dumnezeu să ne facă viaţa mai veselă.
Maria TOACĂ