06 aprilie 2020
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NĂSTRUŞNICUL MOŞ DIN MĂLINEŞTI

11 aprilie 2013 р. | Categorie: Destine

„Nu prea departe merge cu gândul, că mâine îţi poate săpa mormântul” – aceasta e ultima „glumă” auzită acum câteva săptămâni de la moş Porfir Sanduleac. Cu vreo zece ani în urmă altfel îi zbârnâia struna umorului: spunea că merge cu gândul înapoi şi cu visul înainte. Atunci, însă, se vede, era tânăr şi încă verde la minte – abia se apropia de al 80-lea Prier. Desigur, şi prima şi a doua sunt cugetări grave şi profund filozofice, însă din gura lui chiar şi cele mai serioase gânduri răsună ca nişte glume. Nici nu-i stă bine s-o facă pe omul sobru şi scump la vorbă, când o lume întreagă (din neamul celor care iubesc vorbele de duh şi citesc ziarul nostru) îl cunoaşte ca pe un şugubăţ fără de pereche.

Cea mai mare poznă i-a făcut-o, neîndoielnic, babei cu coasa-n spinare, de parcă ar fi frate de cruce cu Ivan Turbincă al lui Ion Creangă. De fapt, moş Porfir îşi trage sorgintea mai curând din viţa vestitului humuleştean, fiind la fel de sfătos şi pus pe pozne. În această iarnă grea, care nu se mai lasă învinsă de primăvară, a fost de câteva ori la Cernăuţi. Nu că ar avea mare treabă, ci, pur şi simplu, îl prinde dorul „de cei de la gazetă”, aşa din senin, pe o vreme când nici orăşenii cu mai puţini ani în cârcă nu se încumetă să iasă din casă. Îşi trimite „visele” hazlii şi în scrisori recomandate (pentru mai multă siguranţă), dar uneori se întâmplă ca un plic, cu toate mărcile şi ştampilele corespunzătoare, să-l coste mai mult decât drumul până la oraş. Şi-apoi cât face că schimbă o vorbă-două cu oamenii care „l-au scos în lume”, căci astfel judecă moşul despre ziariştii ce i-au pregătit pe parcursul mai multor decenii pătăraniile pentru tipar.

”Rămâneam ţăran plouat, neştiut de nimeni, dacă nu eraţi voi, cei de la „Zorile Bucovinei”, să mă faceţi om văzut”, ne măguleşte şiretul moşneag. Cred că nu se va supăra că l-am numit „moşneag”, chiar astăzi, când destinul i se rotunjeşte cu atâta dărnicie şi undeva Sus steaua vieţii îi străluceşte cu miraculul celor 90 de primăveri, frumos împlinite pe un drum deloc uşor al austerităţii ţărăneşti şi predestinării de a fi român în faptă şi cuvânt. Doar şi el îşi spune astfel de când îl ştiu, de vreo treizeci ani buni, când era încă tânăr, dacă-i punem pe cântar vârsta de atunci şi cea de astăzi. Probabil, firea-i şugubeaţă i-a lungit viaţa, ajutându-l să se menţină în puteri, să treacă prin greutăţile şi încercările inevitabile pentru omul născut să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii.

Intrând luna trecută la redacţie, cu o felicitare pentru fiica sa Nina, care, de asemenea, a împlinit de curând un însemnat jubileu, moş Porfir n-a venit cu mâna goală. Deoarece mai plutea în văzduh aromele sărbătorii de 8 Martie, şi-a amintit o păţanie din viaţa sa de bun familist şi soţ iubitor. Or, nu orice cuplu ajunge să-şi sărbătorească nunta de diamant. Soţiei sale, Nadejda, i-a fost dat norocul să-l rabde şi să se împace cu felul său de a fi ani îndelungaţi, iar de când moartea i-a despărţit, ascultă din ceruri basmele moşneagului. Nu mai are cum protesta de acolo, sau să confirme dacă-s adevărate ori minciuni sfruntate. În orice caz, neavând nici un martor la întâmplările istorisite de moş Porfir, eu îl cred pe cuvânt. Într-un an, în preajma sărbătorii de 8 Martie, cică, a vrut să-i facă o surpriză babei iubite. S-a dus tocmai la Noua Suliţă să-i cumpere un cadou mai drăcos. Ca să nu-i fie urât la drum, l-a îndemnat şi pe un vecin să-şi bucure nevasta cu o mică atenţie. Prietenul, bărbat cu picioarele pe pământ, a cumpărat vreo trei metri de material fin de mătase, iar Porfir, ca tot omul ce visează cai verzi pe pereţi, s-a întors acasă cu un buchet mare de lalele. Cu cât se apropia de poartă, cu atât inima îi bătea mai tare. Pentru prima dată îi aducea soţiei flori de la târg. Cele din grădină şi din faţa casei abia îşi iţeau firişoarele verzi la soare. Trebuia să aştepte mult şi bine Nadea lui ca să miroase flori neplătite. Şi iată că sosi momentul solemn al înmânării lalelelor. Consoarta i s-a înduioşat puţin, dar şi-a revenit repede, întrebându-l:„Cât ai dat pe ele?”. Porfir a încercat să scape, ca de obicei, cu o glumă, dar nu i-a mers. Drept mulţumită a auzit: „Măi, da prost mai ieşti… Mai bine cumpărai o chilă de brânză de oi pe bani ăştia!”. „Poate mai bine cumpăram o oaie”, i-ar fi reproşat bărbatul, dar era sărbătoarea femeilor şi n-a vrut să-şi jignească nevasta. Nici vecinul n-a nimerit-o cu „surpriza”. Ba, după spusele lui moş Porfir, a păţit-o şi mai rău. Nevastă-sa, cică, şi-a cusut o rochie cu decolteu adânc şi scurtă, dezvinovăţindu-se că nu i-a ajuns material pentru una mai „gospodărească”. Când trecea pe drum, gătită ca o doamnă modernă de la oraş, toţi bărbaţii îşi rupeau gâtul după ea…

Din aceeaşi serie a poveştilor „adevărate” face parte şi istoria cu sărbătorirea nunţii de aur. Mai bine spus, veridicitatea cazului este învăluită în fantasmagorii pentru a adăuga farmec unor întâmplări reale şi a ne spori interesul. Cu deosebită savoare istoriseşte moşul despre pregătirile pentru nunta de aur: „În 1942, când m-am însurat, nu aveam ce pune pe masă. Mama ne-a gătit un borş şi o mămăligă. Nuntaşi am avut numai câteva neamuri – părinţii mei şi-ai miresei, o soră şi-o nepoată… Iar după 50 de ani, în 1992, eram bogat nevoie mare! Mai dihai decât Ahmetov astăzi. M-am sfătuit cu Nadea şi am hotărât că, dacă tot suntem milionari, să facem o nuntă de pomină, să vuiască satul dintr-un capăt în altul. Toate bune şi frumoase, numai că baba mea a ţinut morţiş să-i cumpăr rochie şi pantofi de mireasă. I-ai de unde nu-s! La noi, în acei ani, numai cupoane aveam cu sacul… A trebuit să mă pornesc pe jos la Ţarigrad, adică la Istanbul, cum se numeşte astăzi… Iar acolo, prin oraşul acela mare şi necunoscut, m-a prins o durere la burtă…”. Nu l-am lăsat pe moş Porfir să-şi termine povestea, amintindu-i că ne-a mai spus-o de câteva ori şi chiar am publicat-o mai demult în „Zorile Bucovinei”. „Se prea poate, că nu sunt tânăr ca voi să ţin minte tot ce am mai spus şi am mai scris”, căzu el de acord, fără urmă de supărare.

Viaţa sa – de la „datul la şcoală şi până la marea „scârbă” că n-a primit o medalie meritată – şi-a înflorit-o în maniera-i umoristă, prin grai viu şi cele publicate în cărticică „Să vă spună moşul”. A insistat mult să-şi scoată această primă carte, pentru a o lăsa moştenire nepoţilor. Pentru acest simplu ţăran, cu câteva clase la şcoala primară, cartea a fost şi rămâne cea mai frumoasă bogăţie ce poate fi lăsată urmaşilor. În acest context, îmi amintesc cum Porfir Sanduleac a bătut drumuri şi drumuri la Cernăuţi, ca să-şi trimită nepoţii la studii în România. Făcând haz de necaz pe seama sa, mucalitul ţăran îşi revarsă obida şi necazul din cauza multor nedreptăţi suportate în realitate, nu doar visate în fanteziile sale. Într-o formă ironică evocă momentul când, la o adunare solemnă a kolhoznicilor, şi-a auzit numele în lista celor decoraţi cu medalia jubiliară „100 de ani ai naşterii lui V.I. Lenin”. S-a urcat mândru pe scenă, dar era să leşine aflând tot atunci că e vorba de alt Porfir Sanduleac. Acela era căruţaş, iar el un „prăpădit de tractorist” – primul flăcău din sat care a încălecat calul de oţel. Toată hiba se ascundea în faptul că, după cum mărturiseşte: „Nu aveam carnet de partid. Puteai să fii leneş de tot, dar, dacă-l aveai, cu el puteai deschide orice uşi”.

La drept vorbind, în acea vreme, dar cu atât mai mult acum, pentru el n-are nici o importanţă că n-a avansat din cauza nevredniciei de a fi comunist. Cine avea să-l primească în p.c.u.s. cu limba sa ascuţită. Totuşi, partidul i-a dat speranţa la viaţă lungă. Cică, atunci când „avea să dea ortul popii” din cauza medaliei, secretarul de partid l-a asigurat că n-a fost scăpat din vedere şi că la următoarea aniversare a lui Ilici, cea de două sute de ani, numaidecât va primi şi el o medalie, mai mare şi mai frumoasă. Astfel, trebuie să trăiască încă mult şi bine. Mai ales că feciorul Mihai şi nepotul Valentin îi poartă de grijă. În lipsa nurorii plecate la lucru mai departe, ei fac mâncăruri gustoase, de ţi-i mai mare dragul să trăieşti.

De la o vreme, judecând după scrisorile primite, am observat că moş Porfir a devenit foarte evlavios, manifestând tăria de a apăra crucea lui Hristos, sfinţii din icoane şi credinţa străbună: „Neamul meu, din moşi-strămoşi, avea icoane în casă şi se închina la ele. Duminica şi de sărbători părinţii mergeau la biserică, îmbrăcaţi în strai naţional românesc. Cu 80 de ani în urmă, pe care eu îi ţin minte, în satul nostru nu erau sectanţi. Nu zic că ei îs oameni răi, poate-s mai buni decât mine păcătosul. Dar nu-i înţeleg, când mă gândesc că ei nu recunosc crucea, aşa cum sovieticii şi-au bătut joc de biserică şi cruce. Când a început războiul în 1941, ruşii l-au numit „pentru apărarea patriei”, iar românii – pentru apărarea Sfintei Cruci. Armata română venea cântând: „Astă noapte la Prut/ Războiul a început,/ Românii de dincolo vin iară/ Să ia cu arme şi scut/ Moşia pierdută astă vară./ Mergem în câmpia de grâne şi dor,/ În Bucovina cu mănăstiri şi brazi,/ Mergem la luptă, dragi camarazi!”. Tot atunci soldaţii români au adus la biserică un cântec despre Crucea Sfântă, pe care-l cântăm şi azi în sfântul nostru lăcaş: „Cruce Sfântă, părăsită/ Lângă margine de drum,/ Acoperişul tău se strică/ Cu creştinii de acum./ Nimeni azi nu-şi mai ridică/ Pălăria-n dreptul tău/ Să se-nchine şi să zică/ Doamne, fereşte-ne de rău./ Nimeni nu mai vine, Doamne,/ Să te-ndrepte iar frumos,/ Cruce Sfântă, părăsită/ Cu icoana lui Hristos”.

Poate întotdeauna a fost la fel de evlavios, însă mai înainte trimitea la redacţie doar istorioare hazlii. De fapt, odată, sub o poezie cu subiect biblic, şi-a notat mărturisirea că ar dori să ajungă în rai şi poate Dumnezeu îi va ierta păcatele, dacă vom publica-o.

Noi, ziariştii de la „Zorile Bucovinei” îi dorim să fie sănătos şi să trăiască ca-n rai, aici, pe pământ, iar satul Mălineşti să se bucure că-l are, să-l preţuiască şi să nu risipească seminţele de înţelepciune şi voie bună, atât de îmbelşugat roditoare în neastâmpărul tineresc al moşului trimis de Dumnezeu să ne facă viaţa mai veselă.

Maria TOACĂ