28 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CINE ARE NEVOIE DE CAI VERZI PE PEREŢI?

28 august 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Credeam că subiectul s-a epuizat şi nu mai necesită să revenim la el. Pare atât de banal că n-ai ce lua pe-o surcică, vorba tatălui meu când vroia să accentueze asupra unui lucru de nimic. Însă miroase urât dacă e scormonit mereu. Apar persoane cu pretenţii de istorici care au găsit prilej să analizeze şi să filozofeze pe marginea aşa-zisei „adresări” a himericii „Asociaţii a românilor din Bucovina”, deşi chiar cei care au publicat informaţia despre „Adunarea românilor din Bucovina” au contestat-o, afirmând că e o provocare, iar lideri ai societăţilor româneşti din ţinut au reacţionat prompt, declarând că habar n-au de o astfel de asociaţie, că românii sunt cei mai loiali cetăţeni ai Ucrainei, şi că nici în cele mai fanteziste vise nu-şi doresc vreun oarecare fel de autonomie.

Şi istoricul, după cum se autodefineşte, Mykola Gruşka, care semnează articolul „Cine sunt „patrioţii” din „Adunarea românilor din Bucovina” şi ce doresc ei?”, postat pe Bukinfo la 19 august a.c., e ferm convins că informaţia respectivă e un fals, o provocare crasă. De ce atunci analizează din fir a păr „cerinţele” înaintate de o organizaţie care, după cum s-a dovedit, n-a existat şi nici nu există? De ce „ca un pumnal i s-a împlântat în inimă” cuvintele că „participanţii la conferinţă şi-au exprimat dorinţa…”, când ştie destul de bine că nu s-a desfăşurat o astfel de conferinţă şi n-au fost înaintate nici un fel de dorinţe?

Din analiza atât de competentă a istoricului se vede clar că această provocare a fost necesară pentru ca „experţii” („analiştii”, diverşi politologi) să aibă un motiv în plus de a ne bate obrazul cu „ocupaţia românească”, „românizarea”, cu „vărguţele” ce le primeau bunicii lor la locul moale pentru necunoaşterea limbii de stat şi alte poveşti cu cai verzi pe pereţi din folclorul tulburătorilor liniştii interetnice în ţinutul nostru.

Într-adevăr, românii sunt atât de blânzi şi inofensivi, încât, neavând ce le reproşa, e nevoie să se recurgă la născociri dintre cele mai năstruşnice. Mai cu seamă în ultimul timp, de când Patria noastră istorică s-a dovedit a fi prietena cea mai apropiată a Ucrainei (prima a semnat Acordul de Asociere a Ucrainei cu UE, militari răniţi au fost primiţi la tratament, copii din Donbas s-au odihnit în tabere din România) patrioţii ucraineni din Cernăuţi nu prea au prilej să trăncănească despre „opinca românească”. Şi iată că s-a ivit o ocazie minunată de a reactualiza subiectul „conservat” şi de a-i testa pe români în privinţa loialităţii, bunei purtări, devotamentului faţă de stat. Doar ce am putea răspunde, decât să strigăm în gura mare: „Noi nu dorim nimic, avem tot ce ne trebuie!”. Acest caz îmi aminteşte un banc, tot cu un profesor de istorie. Cică i-a întrebat la o lecţie pe elevi: „Cine a luat Bastilia?”. „N-am luat-o noi”, i-au răspuns în cor copiii. Indignat, profesorul s-a plâns dirigintei că în clasa dumneaei nimeni nu ştie cine a luat Bastilia. „Eu n-am luat-o”, se jură diriginta. Şi mai înfuriat, profesorul a mers la directorul şcolii, spunându-i că în clasa cutare nimeni nu ştie cine a luat Bastilia. Directorul l-a liniştit: „Nu-ţi bate capul, nu ştii cum sunt copii? Se vor juca puţin şi vor dau-o înapoi”.

S-au mai făcut încercări de a le pune românilor în cârcă toate păcatele în timpul primelor valuri ale mobilizării pe frontul de Est, când lumea de prin satele româneşti a cutezat să protesteze, blocând drumurile. Însă, asemenea manifestări au avut loc şi prin localităţile ucrainene – din regiune şi din întreaga Ucraină, inclusiv în regiunile apusene, unde spiritul patriotic e la cel mai înalt nivel, iar majoritatea bărbaţilor buni pentru armată îşi văd de treburile lor prin Polonia, Cehia, ba chiar şi în ţara-agresor Rusia.

Mai înainte, când în ţară era pace, românii noştri erau blamaţi şi suspectaţi de „înaltă trădare” pentru că-şi fac paşapoarte româneşti, dar beneficiază de drepturi şi se folosesc de bunurile sociale ale Ucrainei. Însă, când au început să dea năvală şi ucrainenii (urmaşii acelor bunici bătuţi cu vărguţa pentru necunoaşterea limbii române) după paşapoarte la Bucureşti, criticii noştri au lăsat-o mai moale, admiţând că oamenii sunt impuşi de nevoi să solicite cetăţenia română pentru a circula liber prin Europa.

Din comentariile la articolul mai sus amintit se vede cât de „iubiţi” şi „respectaţi” suntem. Unii, bunăoară, scriu că în şcolile din satele româneşti aproape că nu există lecţii de ucraineană, că tinerii nu cunosc limba de stat. În realitate, situaţia e tocmai inversă – lecţiile de limba română devin o formalitate, majorităţii şcolilor rămânându-le doar denumirea de instituţii de învăţământ cu predarea în limba română. Dar, la urma urmei, de ce, însă, i-ar durea în cot pe ucraineni de această situaţie, dacă nici românii nu dau din coate s-o îndrepte pe alt făgaş?!

Maria TOACĂ