29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NU STĂ-N LOC, CA SĂ NU-I STEA NOROCUL

13 aprilie 2013 р. | Categorie: Social

„Eu, dacă m-ar încuia cineva într-o cameră pustie, fără pâine şi fără de apă, n-aş muri de foame sau de sete, ci m-aş prăpădi de singurătate. Să stau degeaba între patru pereţi e moartea mea”, mi-a spus Elena Firman, când am adus vorba că de la o vreme o întâlnesc pretutindeni unde se adună câţiva sau mai mulţi români cu dor de a petrece în duh naţional.

De la ambii părinţi a moştenit dragostea de viaţă şi curajul de a învinge încercările destinului, iar de la tatăl ei – şi un nume neaoş, cu rezonanţă răsunătoare în istorie. Este fiica lui Ion şi Eugeniei Antonescu – nume de familie foarte răspândit în trecut la Mahala. Firman a devenit după căsătoria cu un ucrainean din regiunea Ternopil, pe care l-a cunoscut în timpul studiilor la Institutul agricol din Kameneţ Podilskyi şi l-a adus pentru totdeauna în satul ei natal.

Elena a adunat pe parcursul anilor multă înţelepciune populară, fiind de acord cu toate din cele auzite încă în copilărie de la bunică-sa Veronica şi alte femei bătrâne. Însă niciodată nu s-a lăsat purtată pe valul învăţămintelor de tipul: „Dacă n-ai noroc şi parte, degeaba te scoli de noapte”; sau „Dacă n-ai noroc, nu sufla în foc”… Pentru ea chiar şi zicala „Omul sfinţeşte locul” are sens doar în cazul când omul nu stă să „clocească” într-un loc, dar se zbate să lase urme „sfinţite” pe unde trece. Cât priveşte norocul (soarta, destinul), crede că nu se poate să ne consolăm numai cu „aşa ne-a fost dat”, ci să încercăm a fi fericiţi ieşind de sub dirijarea sorţii. Doar cel mai simplu e că te plângi că n-ai noroc şi să te complaci în rolul de victimă a destinului.

Făptura-i firavă creează o părere amăgitoare celor care o cunosc numai din vedere. În pofida mărăcinilor întâlniţi în cale, Elena este o luptătoare, care nu dă vina pe destin şi nu crede că tot ce ţi-i scris pe frunte ţi-i pus. A avut de la cine învăţa şi cui se arunca, cum se spune prin părţile noastre.

Mama, sfântă mucenică…

Pentru orice copil mama este (ar trebui să fie) sfântă. Pentru Elena, însă, mama sa Eugenia este o adevărată mucenică, pentru că de la o vârstă fragedă, când era doar un copil fără de păcate, a trecut prin toate chinurile iadului siberian. Se gândeşte de pe acum ce surpriză să-i facă la 13 iulie, când scumpa ei mamă va împlini 85 de ani.

–E tăcută şi ruşinoasă, nu-i ca mine. Niciodată n-a cutezat să urce pe scena Casei de Cultură, să vorbească în faţa celor tineri despre chinurile îndurate când era de vârsta lor. Dar nouă, copiilor ei, ne-a povestit încă în timpurile când lumea noastră se temea să sufle o vorbă despre acele nenorociri. Şi mama, şi bunica ne lua în braţe, legănându-ne cu durerea unor poveşti neobişnuite, pe care ne le-am fi găsit în nici o carte… Atunci mi le-am ascuns în memorie, iar acum îmi dau seama că trebuie să scriu într-un caiet mărturisirile mamei, să adun fotografiile din tinereţea părinţilor, poate se va deschide un muzeu al martirilor noştri, sau măcar în familiile fiilor mei să rămână o amintire de la bunicii care au trecut prin atâtea nedreptăţi, a început Elena relatarea istoriei ce încoronează cu un nimb negru de mucenic chipurile părinţilor şi buneilor dinspre mamă.

…Deşi fiica-sa a liniştit-o că a dat tot ce se cuvine pentru masa de pomenire a morţilor, Eugenia Antonescu a venit cu traista plină la cimitir. N-are pe nimeni pe Aleea Eroilor, aduşi acasă din groapa comună de la Lunca, dar este alături de ceilalţi consăteni în fiecare duminică din februarie când sunt pomeniţi măhălenii împuşcaţi pe malul Prutului din apropierea satului Lunca. Fratele ei mai mare, Ilie Iurii, n-a fost găsit nici viu, nici mort. Nu s-a ştiut atunci, nu s-a aflat nici până astăzi unde s-a pierdut. Poate s-a înecat sub gheaţa Prutului, poate a fost măcelărit până a nu mai putea fi recunoscut… Cert e că s-a aflat în acea coloană, alături de sutele de măhăleni porniţi spre frontieră, din care cauză Eugenia cu părinţii, Veronica şi Florea Iurii, au nimerit în eşalonul românilor deportaţi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941.

Peste o lună, cei treisprezece anişori fetiţa avea să-i împlinească în ţinutul Krasnoiarsk, pe malul râului Enisei. A fost o mare minune că a ajuns vie până la locul unde avea să-şi ispăşească alături de părinţi vina de a se fi avut un frate dispărut fără urmă. Tatăl ei muncea din răsputeri, iar pâinea câştigată o dădea copilei ca să-i menţină firicelul de viaţă. La un an şi jumătate, el a murit, răpus de munca istovitoare, dar mai ales de scârba după avutul de acasă, rămas pe mâna străinilor. L-au înmormântat într-un cimitir de pe malul râului Enisei. Au trecut atâţia ani, dar Eugenia îşi plânge amarul după părintele care, într-un fel, a avut soarta fiului Ilie, pierdut la Prut. Cineva dintre românii rămaşi cu traiul acolo i-a scris mai târziu că apa a ieşit din maluri, ducând în larg cimitirul cu tot cu cruci, nelăsând nici un semn de morminte.

Cât a stat în exil, Eugenia a avut grijă de mormântul tatălui, vărsând la crucea lui în voie lacrimile, căci pe mamă-sa nu vroia s-o supere. Era înaintată în ani, şefii de echipă nu voiau s-o ia la tăiat pădure, unde se „plătea” cu o bucăţică mai mare de pâine. Fetiţa s-a dus la biroul de cadre să ceară ceva de lucru. Nu ajungea cu capul nici până la ochiul de fereastră. Persoana de la birou i-a răspuns la rugămintea ei cu un refuz categoric, explicându-i că statul sovietic nu permite angajarea unor copii atât de mici în câmpul muncii. Stranie era politica sovietică: cei mici erau scutiţi de muncă, dar înfometarea lor se permitea fără nici o oprelişte. Auzind refuzul angajatorului, Eugenia a ieşit în drum plângând ca la mort. O rusoaică ce trecea întâmplător pe acolo a întrebat-o de ce plânge atât de tare. „Nu vor să mă primească la lucru”, i-a răspuns fetiţa printre lacrimi. Femeia ceea bună a învăţat-o să încerce încă o dată a doua zi, dar să se ridice pe vârful degetelor, ca să ajungă până la ferestruică, şi să spună că a împlinit 15 ani.

A doua zi, cu noaptea-n cap, a alergat să fie prima la biroul salvator. S-a înălţat cât a putut pe degete şi a minţit că are mai mulţi ani. A fost trimisă să lucreze la un gater, fără ca cineva să se intereseze ce poate face un copil de vârsta ei. Împrejur erau numai păduri. Eugenia, de rând cu femei şi bărbaţi adulţi, muncea la legatul plutelor din butuci mult mai mari decât corpul ei firav. A fost de-ajuns o clipă de neatenţie din partea ei, a lunecat şi era să fie strivită de butuci. S-a ales cu o fractură la un picior. Nici vorbă de vreun doctor prin apropiere. Lucrătorii i-au legat strâns piciorul între două lopăţele de lemn. Câteva săptămâni până s-a prins osul, urla ca-n gură de şarpe de durere. Noaptea nimeni nu putea dormi în baracă din cauza strigătelor ei.

Cum numai au slobozit-o durerile, s-a cerut din nou la lucru. Nu era nevoie s-o scoată cineva cu de-a sila. Spre deosebire de oamenii locului, deportaţii români trebuiau să muncească pentru câteva grame de pâine, iar lipsa lucrului era egală cu moartea.

–După accidentul de la gater, mama a fost trimisă să muncească pe Enisei, la pescuit, iar bunica îşi căuta fărâma de pâine pe la femeile localnice, primind în schimb câte un pumn de coji de cartofi. Le usca pe plită, le mărunţea şi făcea făină. Vara le era mai uşor. Strângeau lobodă, din care coceau turte cu făina din coji de cartofi. Mai rău era că nu se găsea nicăieri sare. Din mila unor cunoscuţi, care vindeau scrumbie, sărmanele femei adunau zeama de saramură. Picurau câte puţin în turtele din buruieni pentru a le da gust, evocă Elena fragmente din povestirile mamei sale.

Le-a povestit aceste îngrozitoare episoade fiilor, când erau mici şi se alintau la masă, le spune şi nepoţelelor… Dar parcă copiii de azi sunt în stare să înţeleagă? Nu dă Doamne să ajungă nimeni, niciodată, la nevoia de a gusta din „delicatesele” din lobodă ce au salvat vieţile exilaţilor noştri în Siberia şi Kazahstan, a bunicilor şi părinţilor care au suportat foametea cumplită de după război.

În anii foametei, în iarna lui 1947, Eugenia cu mamă-sa s-au întors acasă. Ruşii localnici, în marea lor majoritate oameni buni la suflet, le rugau să nu se pornească la drum tocmai când în locurile lor natale bântuia foametea. Aveau deja o mică grădină unde creşteau cartofi, se împrieteniseră cu lumea de acolo. Mama slăbită de nevoi şi vârsta înaintată poate ar fi rămas, dar copila ridicată deja fată mare plângea în hohote că mai bine moare de foame acasă, decât să rămână printre străini.

Ceva inexplicabil o răscolea din interior, chemând-o la rădăcinile de unde a fost smulsă în fragedă copilărie. Acasă (cuvântul ce-i încălzea inima în îndepărtatul ţinut de gheaţă) nu s-a bucurat nimeni de sosirea lor. S-au aciuiat într-o bucătărie de vară, căci în gospodăria părintească trăia o cumnată de-a Eugeniei, deşi mai înainte îşi avea casa ei. Totuşi, nu întâmplător ardea în inima tinerei dorinţa reîntoarcerii la locurile natale. Se vede că i-a fost predestinat să-şi unească viaţa cu Ion Antonescu, un flăcău scăpat cu zile din lagărul de la Onega. Din povestirile mamei sale, Elena ştie că părinţii ei şi-au jurat credinţă pe viaţă la un început de primăvară, în 1948, la un an după întoarcerea Eugeniei din Siberia. Amândoi erau săraci, lipiţi pământului, mireasa fiind gătită la nuntă în rochie cusută dintr-un sac. Nevoile, însă, nu le-au întunecat fericirea:

–Tata s-a întors teafăr acasă pentru că era un flăcău voinic, ager, în floarea tinereţii, când a fost mânat în acel groaznic lagăr al morţii. De mic a rămas orfan de tată, a crescut fără nici o susţinere. Bunica avea altă familie, a trecut să trăiască la bărbat, lăsându-şi cei doi băieţi din prima căsnicie, pe Gheorghe şi Ion, stăpâni în casă, adică să se descurce singuri. Băieţii, într-adevăr, erau gospodari buni: ţineau vacă, porci, păsări de curte. Bunica nu avea timp să le ajute, căci, născând încă cinci copii, îşi vedea de noua familie… Greutăţile îndurate de mic l-au făcut pe tata rezistent, ajutându-l să supravieţuiască în condiţii insuportabile de oameni nedeprinşi să lupte pentru viaţă.

Cât Ion a fost ţinut în lagăr, de gospodărie a avut grijă fratele mai mare Gheorghe. El i-a primit în căsuţa, din două odăi şi o cămăruţă la mijlocul tinzii, şi pe fratele reînviat din morţi, şi pe tânăra lui soţie, care i-a adus din urmă drept „zestre” mama bătrână.

Maria TOACĂ

(Va urma)

În imagini: Elena cu mama Eugenia, la parastasul mucenicilor masacraţi la Lunca; întâlnirea cu o rudă din România (Veronica Iurii cu fiica şi ginerele - tustrei supravieţuitori ai gulagurilor comuniste).