17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU DOR DE BUCOVINA RĂSTIGNITĂ, DE PĂRINŢI ŞI FRAŢI

29 septembrie 2015 р. | Categorie: Destine

Dacă îţi lipseşte o persoană dragă, nu plânge, ridică ochii şi aminteşte-ţi că e sub acelaşi cer cu tine. Fericit e cel care învaţă să trăiască cu ceea ce nu poate schimba, puternici sunt cei ce cad şi se ridică, strâng din dinţi şi merg mai departe. Furtuna destinului l-a „suflat” pe Dumitru Paulescu din comuna Voloca, raionul Hliboca (Adâncata), ca pe o frunză ruptă din ramul meleagurilor sfinte ale copilăriei, tinereţii, semănându-i „şi dorul, şi durerea” pe drumul înstrăinării şi  pribegiei, departe de frumoasa şi pitoreasca sa baştină, de părinţi, fraţi, de soţie şi fiice, mângâindu-i durerea cu visul de a reveni la baştină, pe care a purtat-o  întreaga-i viaţă în suflet ca pe o sacră icoană.  A prins rădăcini nu în pământul Ţării Sfinte, ci pe un alt tărâm, unde s-a simţit întotdeauna străin, ajungând în iarna suferinţelor cu speranţele zdrobite, precum în urma furtunii talazurile de mal. Nu i-a fost dat să i se împlinească nici măcar ultima dorinţă – să-şi găsească veşnicul repaus în pământ natal, alături de scumpii şi iubiţii părinţi, care i-au dat viaţă şi de care l-au despărţit vitregiile sorţii.

Numărându-se printre membrii Mişcării Legionare, pentru care iubirea de Neam şi Ţară, Dreptate şi  Libertate era sfântă,  de păcatul trădării căreia nu ne-am spălat nici până azi, prigonit şi încarcerat în lagăre şi închisori, Dumitru Paulescu devine o personalitate notorie a exilului românesc din Brazilia, unde-şi află refugiul, desfăşoară o fructuoasă activitate ştiinţifică şi literară – activează ca profesor la Universitatea din Brazilia, fondează şi editează revista „Cetatea Luminii”, Biblioteca „Satul”, scrie versuri, adevărate imnuri Neamului şi Gliei, pătrunse de dor şi durere. Acelaşi dor sfâşietor vibrează şi în puţinele scrisori, adresate rudelor, în deosebi fratelui Gheorghe. Ce-i drept, graţie nepoatei după frate, învăţătoarei  Felicia Melniciuc din comuna Voloca,  s-au păstrat doar două şi ele fiind roase de scurgerea nemiloasă a vremurilor. Or, prin disponibilitatea dnei învăţătoare le publicăm, însă, din păcate, unde textul e măcinat de viermele timpului, sunt nevoită să pun puncte de suspensii.

Brasilia, 5 iunie 1983

Scumpii mei fraţi şi rude,

Vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris de aproape jumătate de veac. Nu v-am scris cu plumbul, nici cu cerneală, dar v-am scris cu inima şi cu gândul pe înaltul Cerului, ca să nu se şteargă vorbele şi să ştiţi că nu v-am uitat şi nu vă uit.

Eu n-am prins rădăcini în pământul ţării noastre şi când a venit furtuna, m-a suflat ca pe-o pană, ca pe-o frunză, peste mări şi ţări îndepărtate. Voi, însă, aţi avut un mare noroc, că aţi rămas în casa părintească şi în satul nostru drag, înfipţi în adâncul veacurilor pe care le-a răscolit plugul de-a lungul mileniilor şi străjuiţi meleagurile sfinte ale copilăriei noastre ca nişte stejari vânjoşi, pe care nu-i poate doborî nici o viforniţă.

Dacă printr-o minune, aş apărea într-o bună zi până la poartă, fraţii nu l-ar cunoaşte pe Bădiţa Dumitru, căci anii cei frumoşi şi tineri i-au semănat pe drumuri străine şi dorul, şi durerea, i-au brăzdat faţa în lung şi-n lat şi i-au aşternut zăpada suferinţelor peste fruntea visătoare de altădată, când eram toţi laolaltă.

Îţi mulţumesc, dragă Ghiţă, că mi-ai trimis prin uncheşul Teodor, care e la noi, fotografia de la mormântul sfânt al scumpilor noştri părinţi, unde te văd pe tine, pe soţia ta şi pe nepoţelul scump.

Tu, dragul Bădiţei, ai rămas ca un stâlp de lumină şi credinţă, acolo, pe culmea dealului din satul Voloca, pe care-l port ca pe o icoană în sufletul meu şi pentru că ai fost cel mai bun la inimă dintre noi toţi vei rămâne mai departe acasă, aşa cum te-am ştiut de copil, senin, harnic, cinstit, bun la suflet şi cu dragoste pentru familia noastră… şi mă mângâi şi eu printre străini…durerea din inima mea, nu se va putea… în clipa când mă va ajuta dumnezeu…strămoşesc în care am văzut cu toţii… să-i spui nepoatei Aniţuca, că n-am uitat… ridica la mormântul surorii noastre…de piatră, dar mă tot rog la ceruri…să le punem la toţi aceste semne la căpătâi… rugându-ne pentru odihna sufletelor lor…mormintele, nu le daţi uitării că o… şi speranţe vă îmbrăţişăm cu drag… pe Felicia şi pe toate rudele, dorindu-vă …împreună cât mai curând.

…prin fratele nostru Mihăiţă…

Brasilia, 13 februarie 1984

Scumpul meu Frate Gheorghe,

Îţi scriu din nou. Nu las să treacă prea mult timp. Lăsând să treacă zilele, vrând-nevrând se aşterne tăcerea peste noi şi se întrerupe legătura scumpă ce ne ţine uniţi. Scrisorile sunt ca nişte antene ale sufletului nostru, care zboară peste ţări şi mări şi duc cuvântul şi dorul nostru de la unii la alţii. În ele ne mărturisim anii negri, durerile şi singurătatea, despărţirea de satul şi casa părintească, de săteni, rude, prieteni cu care am copilărit, am umblat la şcoală, am lucrat cu drag ogorul şi grădinile noastre roditoare şi frumoase ca nişte colţuri de rai. Mi-au rămas întipărite în suflet zilele de vară, de pe când eram copii, când sătenii noştri harnici ieşeau în câmp la lucru, la prăşit, la cosit sau la făcut fânul, îmbrăcaţi în straiele noastre strămoşeşti, albe de sclipeau la  soare, muncind cu drag, făcând glume şi cântând de răsunau văile.

Când veneau sărbătorile, de Paşti sau de Crăciun, horele din duminică şi sărbători, hramurile şi nunţile, clăcile şi şezătorile, voia bună şi mulţumirea se putea citi pe faţa fiecărui volocean, de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă.

Eu n-am avut norocul să trăiesc în satul nostru bătrân şi iubit, ci nenorocul m-a prigonit de mic copil şi numai de dor am dat pe-acasă. Şi-atunci veneam într-un suflet să vă văd pe fiecare, pe mama, pe tata, pe fraţi şi pe surori, şi mă întorceam în grabă la Cernăuţi, la Internat şi la liceu. Liţa Paulina şi Saveta când mă prindeau la ele, îmbrăcat în hainele noastre naţionale, nu ştiau ce să facă de bucurie şi într-o clipă aşterneau masa şi apăreau ca prin farmec bucatele gustoase – scrobul, sarmalele şi colțunașii. Cine poate să uite dragostea cu care ne primea mama şi tata pe fiecare când veneam acasă?

Dar iată că acele clipe au apus şi nu se mai întorc, iar în inimă le simţim lipsa şi în locul lor s-au aşternut anii semănaţi printre străini, acoperiţi de restrişti, de aleanuri, doar speranţa care se mai ţine în noi şi credinţa în Cel de Sus.

Măi Ghiţă drag al lui Bădiţa şi toţi cei scumpi din jurul tău, citind rândurile ce mi-ai trimis, mi-am dat seama că n-o duci prea bine cu sănătatea şi nici cumnata. Bine, sănătoşi tun,  nu suntem nici noi, pribegii, că ne-o ros sănătatea străinătăţile amare, dar când ne doare ceva, nu ne lăsăm şi nu amânăm îngrijirea, ci ne căutăm şi ne lecuim. Nu trebuie să uităm că singurul bun ce ne-a mai rămas este sănătatea. Fără ea, tot ce se află în jurul nostru, toate bunurile, n-au nici o valoare. Deci, te rog, îngrijeşte-ţi neîntrerupt sănătatea ta şi a celor din jurul tău. Te-am rugat în scrisoare, să-mi trimiţi o reţetă de la medic, să ştiu de ce boală suferi, ca să-ţi pot trimite, cum voi putea, medicamentele necesare, ca să te faci bine.

Scumpii mei şi scumpii noştri, acum vă anunţ cu drag că astăzi, data de mai sus, când m-am născut – 13 februarie 1907, am împlinit 77 de ani, deci şaptezeci şi şapte de primăveri, care aproape toate au fost nu înflorite şi cu soare cald, ci reci şi pustii ca nişte toamne.

Tot astăzi, am sărbătorit 50 de ani de când ne-am căsătorit în munţii Dornei, la 1 ianuarie 1934. Ne-am rugat lui Dumnezeu să se îndure de noi toţi şi să ne ajute să ne mai vedem în această viaţă şi să ne întoarcem în satul nostru drag. Îmi spunea cumnatul, că şi corul de la noi împlineşte 50 de ani şi te rog pe tine, care cânţi frumos, să le spui că nu i-am uitat şi le trimit cu drag sincere felicitări şi la mulţi ani. Cu aceste gânduri frăţeşti îl salut pe Mihăiţă şi vă îmbrăţişăm pe toţi cu drag şi dor.

Bădiţa Mitruţă

Astfel, prin aceste mărturisiri şi tristeţi îşi mângâia durerea şi dorul din suflet patriotul român Dumitru Paulescu., dor ce l-a ars până a închis ochii pe veci în străinătate. Adevărul e că nu-i poţi citi fără să nu lăcrimezi  răvaşele scrise cu suflet de poet, cu dor şi durere sfâşietoare în inimă, adresate celor scumpi şi dragi, care au rămas strajă la hotar, ca „un stâlp de lumină şi credinţă” în Bucovina „răstignită” să salveze Neamul de „jug şi de chin”, să  înfrunte nedreptăţile unui regim asupritor totalitar, dar cărora le-a dat puteri  glia strămoşească, speranţa că va triumfa, în sfârşit, dreptatea, iar farul va lumina din nou din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, găsindu-i pe toţi românii uniţi într-un singur ideal – cel al iubirii de Neam, cel al păstrării identităţii.

Felicia NICHITA-TOMA

Dumitru Paulescu (primul din dreapta) împreună cu mama şi fratele Gheoghe

Soţii Paulescu – Dumitru şi Steluţa – alături de rude şi prieteni (ianuarie 1985)