29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SÂNGEROASA DRAMĂ A ROMÂNILOR A ÎNCEPUT DUPĂ RĂPIREA BUCOVINEI (II)

15 aprilie 2013 р. | Categorie: Social

Tristele amintiri ard ca făclii vii în sufletul lui, provocându-i dureri insuportabile

Marea tragedie a românilor din nordul Bucovinei a început odată cu răpirea ţinutului, cu masacrele  de la Lunca  din 6-7 februarie, de la 1 aprilie 1941 din poiana Varniţa de la Fântâna Albă. Nici cel mai mare duşman al uitării – timpul – n-a putut stinge din pieptul pârjolit al lui Vasile SUCEVAN al lui Constantin din Sucevenii Hlibocii focul mistuitor al durerii. Îl cuprind şi acum fiori de gheaţă şi îl podidesc lacrimile, când îşi aminteşte despre calvarul prin care a trecut familia sa după „eliberarea” de către iscoadele bolşevice a ţinutului nostru bucovinean.

 Tatăl său a căzut printre primii în măcelul de la Fântâna Albă. Nu se cunoaşte nici numărul exact al morţilor din cele două gropi comune  din poiana de la Varniţa, de la marginea pădurii de pe dealul Sucevenilor şi Fântâna Albă, seceraţi de mitralierele grănicerilor sovietici. Se ştie doar că oastea de brazi a crescut pe osemintele însângerate şi chinuite în agoniile morţii ale românilor, ucişi mişeleşte în masacrul de la 1 aprilie 1941 în trista Vale a Plângerii. Însă aici drumul morţii pentru familia lui Vasile SUCEVAN, precum şi a altor câteva mii de români de pe Valea Siretului şi întregul ţinut bucovinean, nu s-a sfârşit, ci a continuat, fiind escortaţi în neagră străinătate, ca să li se şteargă urma de pe acest pământ străbun. Avea doar 8 ani, când nordul Bucovinei a fost cotropit de iscoadele staliniste. Destinul i-a hărăzit o viaţă lungă ca, ajuns la adânci bătrâneţe, să le povestească tinerilor despre teroarea şi crimele „eliberatorilor”, ca această pagină neagră din istoria românilor nord bucovineni să nu fie uitată, când, peste ani, cei care au suportat pe propria lor piele jugul comunist, nu vor mai fi în viaţă.

„Unii mai spun că acţiunea de protest a fost organizată de naţionaliştii români. Care naţionalişti? Oamenii simpli au lăsat sapa şi plugul, căci nu puteau suporta batjocura „eliberatorilor”, dorind să trăiască liber şi fericiţi în Patria lor. I-au chemat nu naţionaliştii, ci dragostea faţă de Neam şi Ţară, de Libertate. Chiar a doua zi după masacrul de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă au început arestările românilor, răniţi în poiana Varniţa, care, ascunşi de întunericul nopţii, au reuşit să fugă, salvându-şi viaţa. Însă îi aşteptau închisorile şi torturile. Chiar şi acei care nu participase la manifestare, dar erau bănuiţi, erau arestaţi şi acuzaţi de complot. Vânătoarea oamenilor a durat câteva săptămâni. Erau prinşi, băgaţi în temniţe, crunt bătuţi, schingiuiţi ca să fie depistaţi toţi complicii. Toată lumea era atât de înspăimântată, încât, de frică, nimeni nu pomenea de teribilul măcel. Vorbeau doar în şoaptă membrii familiei între ei. În lunile ce au urmat s-a aşternut o tăcere de moarte peste satele de pe Valea Siretului. Aflam, uneori, în mare taină, că mulţi au fost arestaţi şi ne aşteptam de azi pe mâne să vină şi după noi”.

Calvarul stalinist i-a lăsat  lui Vasile SUCEVAN urme adânci, necicatrizate în suflet. Încă se mai trezeşte noaptea ud leoarcă,  înspăimântat de realele vise, trecându-l sudori reci de gheaţă pe frunte. Plânge ca un copil, căci tristele amintiri ard ca făclii vii în sufletul lui, provocându-i dureri insuportabile. Apoi dureroasele mărturii ale supravieţuitorului marii deportări din noaptea de 12/13 iunie 1941 continuă cu aceeaşi durere sfâşietore, cu lacrimi şi suspine. Au fost incluşi în lista neagră, alcătuită în taină timp de două luni de către activişti ai regimului totalitar, ajutaţi de cozile de topor din sat, care le-au năpăstuit multor oameni soarta.

 „Au venit satrapii bolşevici şi după noi, într-un miez de noapte, în care au fost deportate peste 40 de familii din Suceveni. Au bătut cu putere la fereastră şi i-au ordonat mamei să deschidă. Aveam pe atunci 8 ani, iar fratele Grigore – doar 4. Parcă o văd şi acum pe mama cum îmi spune speriată, cu sufletul la gură:

-Măi Vasilică, mi se pare că ne iau ruşii.

Au năvălit apoi trei activişti, îmbrăcaţi în negru, i-au spus mamei să aprindă lampa, căci curent electric pe atunci nu era, întrebând-o cum o cheamă şi pe noi la fel. Au scos o listă şi  i-au ordonat să ne îmbrace şi să mergem cu ei. Mama, sărmana, plângea şi tremura, iar eu cu fratele Grigore, care s-a prins cu amândouă mâinile de ea,  răcneam în gura mare. Era cu bolşevicii ruşi şi un om din sat, care le traducea şi care i-a spus mamei:

-Grăbeşte-te, nu mai zăbovi, ia băieţii şi hai!

Mama n-a dovedit să ia nimic cu noi, căci ne-au scos forţat din casă. Ne-a luat de mânuţe şi duşi am fost în neagra străinătate, de unde scumpa şi iubita noastră măicuţă nu s-a mai întors... Şi nici fratele Grigore...”

„Ne-au dus acolo la moarte, ca să nu mai fie neamul românesc”

Amintirile îi răvăşesc vechile răni şi pe Vasile SUCEVAN din nou îl îneacă lacrimile, acel chin  infernal prin care a trecut, pe care l-a simţit până la măduva oaselor  cu 72 de ani în urmă n-a murit odată cu părinţii, ci îl mai ţine ca într-un cleşte într-o sfâşietoare şi chinuitoare  durere cât va trăi pe acest pământ. Îl las să-şi verse puţin amarul, să-şi răcorească sufletul, apoi împătimitul îşi continuă calea mai departe pe drumul memoriei, crucificării neamului românesc.

„Ne-au dus la primărie, unde ni s-a spus că suntem consideraţi „duşmani ai poporului” şi când am ajuns acolo, am nimerit într-un adevărat iad – ţipetele, răcnetele şi bocetele bătrânilor, copiilor şi tinerilor se auzeau de departe. Ne-au urcat în camioane şi ne-au dus la Pătrăuţi, la gară, apoi la Cernăuţi, unde ne-au încărcat în vagoane pentru vite, soldaţii ruşi zăvorând uşile cu zăvoare de fier. Au închis obloanele şi ne-au ţinut acolo până a răsărit şi apoi a apus soarele. Trenul cu cei deportaţi a pornit abia a doua zi în zori. Nu se oprea decât la 2-3 zile şi atunci  controlau să nu fi fugit vreunul, ne aruncau o căldare de crupe fierte pentru toţi amărâţii din vagon şi una de uncrop şi zăvorau din nou uşile. Nici nu ne dădeau voie să coborâm cu treaba cea mare. Era la mijlocul vagonului o groapă şi făceam treaba acolo, iar femeile astupau cu nişte ţoale. Astfel eşalonul morţii ne-a  dus 3 săptămâni până am ajuns într-un câmp, unde, cât cuprindeai cu ochii, nu vedeai nici pom, nici casă, ci doar pustiu. Aici, în stepele  sterpe ale Kazahstanului, era o mulţime de soldaţi. N-au întârziat să sosească nici  căruţe şi camioane din sovhozurile din partea locului, pregătite din timp pentru transportarea deportaţilor. Kazahii ne-au mânat ca pe nişte oi în căruţe. De la prânz am mers toată noaptea şi spre dimineaţă am ajuns la o fermă, unde erau 4 grajduri pentru vite, câteva bordeie şi o baracă lungă. Apoi a venit mai marele sovhozului şi ne-a spus:

-Aici veţi trăi, veţi lucra şi veţi muri.

Vreo 4 luni am trăit într-un grajd puturos şi friguros,  fără aşternut şi aproape goi, unde ne mâncau păduchii, căci umblau pe noi ca furnicile în moşuroi. Nu cunoşteam nici rusa şi nici limba supraveghetorilor noştri. Cei care lucrau, primeau câte 300 de grame de cereale pe zi, iar cei bătrâni şi bolnavi, copiii –  doar 150 de grame. Însă pâine coaptă n-am văzut în cei 7 ani de surghiun în raionul Novorosiisk, regiunea Aktiubinsk, ci doar boabe de grâu, orz, ovăz şi foame...”.

Drumul spinos al calvarului şi morţii i-a distrus copilăria, tinereţea şi i-a otrăvit existenţa. Şi cu toate că era încă mic, avea doar 8 ani, Vasile SUCEVAN  trebuia şi el să lucreze, căci altfel erau sortiţi morţii din cauza foametei. Deci, muncea alături de cei maturi – păştea vitele sovhozului.

„Spre iarnă ne-au băgat într-o baracă, unde ne înghesuiam 25 de oameni. Dormeam jos, pe fân. Astfel am petrecut 7 ani de chin şi calvar în pustiurile kazahe. În următoarea iarnă, de frig şi foame s-au umflat şi  şi-au dat duhul 45 de deportaţi. N-am putut-o salva din ghearele morţii nici pe îndurerata noastră măicuţă, care a murit de foame în chinuri îngrozitoare, lăsându-ne orfani pe mine şi pe fratele Grigore. Apoi copilaşii cei micuţi, care nu puteau încă munci, părinţii cărora au decedat, au fost adunaţi şi duşi, probabil, la vreo casă de copii ori poate omorâţi, căci n-a mai dat nimeni de capătul lor. Astfel am rămas şi fără unica mângâiere – frăţiorul Grigore, pe care nu l-am mai văzut. N-a putut afla nimeni despre soarta lor. Când am fugit din exil acasă, m-am adresat unui învăţător, care cunoştea bine rusa şi el mi-a scris vre-o trei scrisori în Moscova, două în Alma-Ata, însă de fiecare dată am primit unul şi acelaşi răspuns: un băiat cu o asemenea familie n-a existat vreodată nici la casa de copii  din Aktiubinsk, nici la altele.

Aici erau deportaţi oameni de diferite naţionalităţi. Când se umflau şi mureau, îi scoteau în coridor şi îi ţineau acolo câte patru zile, căci erau vântoase şi geruri mari şi nu-i puteau duce să-i îngroape. Când se liniştea vremea, veneau kazahii cu sănii şi îi aruncau pe decedaţi în ele, care îmbrăcat, care în pielea goală şi îi duceau în câmp, cam la o depărtare de 2 km de baraca noastră, şi-i lăsau acolo până se desprimăvăra. Acei 45 de chinuiţi morţi au stat astfel pe câmp până în luna mai. Când a dat căldura, decedaţilor le-a crăpat pielea de umflată şi roşie ce era. Au mers apoi kazahii cu tractorul şi au făcut o groapă mare, aruncând trupurile neînsufleţite grămadă, unul peste altul, dând lut peste ei, osemintele lor rămânând să zacă în stepele pustii kazahe.

Înduram foame, nevoi, nu aveam cu ce ne îmbrăca, încălţa, acoperi. Primăvara prindeam şobolani de câmp împreună cu vecinul Ion Amari al lui Carton, care era de-o vârstă cu mine şi care rămăsese singurel în neagra străinătate, căci mama i-a decedat de foame, iar fratele său mai mic dispăruse fără urme, când au fost luaţi toţi copiii mici. Astfel, ca să nu murim de foame, luam o căldare cu apă şi o vărsam în gaura animalului, care imediat ieşea la suprafaţă. Îl prindeam şi îl pârjoleam, apoi, înfometaţi, înfulecam acea carne greţoasă ca să supravieţuim, căci eram fără părinţi şi nu avea cine ne purta de grijă. Iarna, când, o dată în lună, ne dădeau cele 300 de grame de cereale pe zi, le împărţeam, mâncam doar câte o lingură ca să nu murim de foame. Ne doreau dinţii în gură, căci le mestecam crude, apoi uneori le râşneam, turnam mai multă apă şi le fierbeam, iar când se terminau şi nu aveam ce mânca, mergeam cu Nicuţă în grajdul de vaci, când plecau kazahele acasă, omoram câte 10-12 vrăbii, le pârleam cu fân, apoi le fierbeam şi le mâncam (plânge, lacrimile îi curg şiroaie pe obraz, înecându-i cuvintele, n.a.). Purtam cu noi întotdeauna un ceaunaş şi ce găseam, fierbeam în el, căci nu aveam nici mamă, şi nici tată, dar ne şoptea un glas de sus că trebuie, cu orice preţ, să supravieţuim calvarului bolşevic. Umblam prin acel pustiu şi păzeam când uliul zbura din cuib, luam ouăle sau dacă avea pui îi fierbeam şi-i mâncam (din nou nu poate-şi stăpâni lacrimile, care îl îneacă n.a.).  Ce-am văzut cu ochii, totul am mâncat. Înţelegeam că ne-au dus acolo la moarte, ca să nu mai fie neamul românesc. Ne luptam cum puteam cu foamea numai să rămânem în viaţă, căci eram fără părinţi, goi şi înfometaţi şi pe nimeni nu-l interesa dacă eşti flămând sau sătul, bolnav sau sănătos. Dacă mureai, te aruncau într-o groapă. Umblam şi cerşeam şi kazahelor li se făcea milă de noi, văzându-ne atât de necăjiţi, fiindcă aveau şi ele feciori luaţi la război,  şi ne dădeau de mâncare. Astfel, 7 ani, cât am supravieţuit în ghearele negrei străinătăţi, n-am văzut nici o bucăţică de pâine. Vara coseam în stepele Kazahstanului. O dată în zi ne aduceau crupe de orz sau ovăz, secară fierte şi atât”.

Felicia NICHITA-TOMA

(Va urma)