17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

AŞA-I VIAŢA, TOT CU DORUL DE ACASĂ

7 octombrie 2015 р. | Categorie: Destine

De aproape 14 ani e în Italia, dar şi-a lăsat inima acasă, în frumoasa şi pitoreasca localitate Cupca, raionul Hliboca, unde, cu peste 30 de ani în urmă, a văzut lumina zilei. Ursita i-a făcut parte de o viaţă mai bună, mai uşoară, slobozindu-i rădăcini într-o ţară democratică şi civilizată,  semănându-i dorul şi tristeţea pe un tărâm înstrăinat. De atunci melancolia şi dorul îi sunt ca nişte păsări călătoare care zboară ca gândul şi-i aduc aleanul casei părinteşti. Pe o floare înlăcrimată în prourul dimineţii îi aduc dulceaţa graiului matern, dorul  de mamă, fraţi şi surori, dorul de Acasă. Dincolo de această nostalgie ce îi ţine inima ca într-un cleşte şi n-o lasă să guste pe deplin din cupa fericirii, Valentina Procopiuc, mai bine zis Biundo, e nevoită să împartă dragostea şi inima  cu soţul italian Giovanni, cu cei doi copilaşi – Alessandro şi Maria, cu mama Maria, cu cei şase fraţi de la baştină.

Ca să nu-i fie amară străinătatea, să nu se simtă mereu străină în patria soţului, vorbeşte cu odraslele  nu doar în italiană, ci şi în limba română, cu toate că încă-s micuţi –  fecioraşul are 5 anişori, iar fiica doar doi. Ce-i drept, anul precedent, nepoţeii au bucurat-o o vară întreagă,  mângâind-o cu prezenţa, pe scumpa lor bunică din Cupca. Acum vorbesc bine în limba română, în deosebi, isteţul fecioraş. Şi mezina prinde repede vorbele româneşti.

„Altfel nici nu se poate. Mă conduc de înţelepciunea: „Respectă patria soţului, dar pe a ta iubeşte-o”. Cum, eu româncă, să vorbesc cu copiii în altă limbă? Eu vorbesc cu ei în română, iar soţul – în italiană şi nimeni nu se supără, toţi sunt împăcaţi. Pentru mine, pentru fraţii şi părinţii mei limba română a fost şi a rămas ca o icoană sfântă la care ne închinăm. Or, nu e nimic mai scump pe lume decât Mama, Graiul şi Baştina unde te-ai născut. Poate să-ţi fie cât de bine într-o altă ţară, dar oricum te roade dorul de Acasă”.

Acel dor sfâşietor îi vibrează în suflet ori de câte ori îşi revede glia străbună, pe iubita-i măicuţă, care o aşteaptă mereu cu sufletul ei de mamă şi le duce dorul nepoţeilor. De data aceasta a rămas întristată, fiindcă fiica Valentina a sosit singură, la nunta unei nepoate, unde s-a întâlnit cu dl academician Vasile Tărâţeanu, care mi-a şi recomandat-o nu doar ca pe o fiică şi mamă iubitoare, ci şi ca pe o româncă care-şi iubeşte cu adevărat Graiul şi Neamul.

Îmi amintesc ca prin vis, fiindcă timpul s-a măcinat cu nemiluita, că-i admiram duioasa voce la sărbătorile noastre naţionale. Cert, ar fi devenit o cântăreaţă cu renume, evoluând cu succes pe scena profesionistă, asemenea îndrăgiţilor noştri mesageri ai cântecului popular românesc, Grigore Gherman şi Ilie Caraş, căci s-a numărat printre laureaţii Festivalului „Din cântecele neamului”, la care a obţinut locul II, fiind desemnată de  preşedinta juriului Mărioara Morărescu şi sfătuită să-şi continue studiile muzicale în România, însă, deoarece maică-sa a rămas de tânără văduvă, cu 7 copii, mezina Valentina a fost nevoită să-şi câştige mijloace pentru existenţă. A părăsit şi Ansamblul de dansuri „Izvoraşul” din Hliboca, unde era solistă, cu care evolua în toată Ucraina şi chiar peste hotarele ei, cu gândul să câştige bani, ca apoi să-şi poată continua studiile. Dar soarta i-a fost să-i fie alta. De 21 de ani a plecat în însorita Italie, unde după un an de muncă l-a cunoscut pe Giovanni, cu care s-a căsătorit în curând. Au început totul de la zero, fiindcă şi soţul ei avea încă 4 fraţi, rămânând orfan de mamă şi n-a avut cine să-i ajute. Acum au de toate – casă, masă, doi copii isteţi şi frumoşi. Când o roade prea tare dorul de Acasă, vine într-un suflet să-şi vadă mama, apoi, cuprinsă iarăşi de dor de Acasă,  pleacă la familie în Italia. „Aşa-i viaţa, tot cu dorul de Acasă”, mi-a spus Valentina la despărţire

Felicia NICHITA-TOMA