17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VIAŢA MEA, TRISTĂ ŞI FRUMOASĂ

9 octombrie 2015 р. | Categorie: Destine

Am văzut lumina zilei la început de Făurar, la 3 februarie 1953, în cătunul Dumbrava din satul Ropcea, judeţul Storojineţ. Presupun că crăpau şi lemnele de ger în ziua când am venit pe lume, într-o familie simplă, de ţărani. Am crescut fericită şi zburdalnică, alături de buneii mei, care mi-au înlocuit părinţii, au făcut totul să nu simt lipsa mamei şi a tatei. Toată viaţa le mulţumesc şi-i pomenesc în rugăciunile mele – pe bunicul Onofrei al lui Petre Lunguleac şi buna Elena al lui Ştefan. În 1959 am păşit pragul şcolii, dar fericirea mi-a fost scurtă. Peste un an a murit bunelul Onofrei, iar bunica s-a îmbolnăvit de prea multă scârbă. Rămăsese singură cu mine în casa aproape dărâmată, căci construcţia celei noi încă nu era gata.

Bunelul a fost un meşter iscusit, se pricepea la tâmplărie, făcea totul cu mâinile sale – maşini de tors, căruţe, sănii, diferite obiecte casnice. Boala şi moartea au venit pe neaşteptate, luându-l la vârsta de 60 de ani. Mămica Aurelia trăia în satul Iordăneşti, venea rareori să mă vadă. Când am rămas numai cu bunica, ea a fost nevoită să vândă gospodăria de acolo şi să se întoarcă în satul natal. Casa fiind destul de veche, cu puţinii bani luaţi pe ea abia ne acopeream nevoile. La casa nouă nu aveam ferestre. Când îmi amintesc, plâng şi astăzi de necazurile noastre. Într-o toamnă ploioasă, am fost nevoite să intrăm în casa nouă fără ferestre… Pe pereţii netencuiţi creştea orz verde. Era tare frig. Mama cosea, torcea, croşeta toată noaptea lângă firicelul de lumină al lămpii, iar ziua muncea la kolhoz. O ajutam şi eu cât mă ţineau puterile.

Dar necazurile se ţineau lanţ de noi. În 1965, din cauza sărăciei, mama s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. Din nou am rămas singure cu bunica, deoarece ea a stat un an întreg la spital, apoi s-a tratat la sanatoriul din Crasna. Nu mai ieşeam din greutăţi, având sprijin doar din partea mătuşii Ana, sora mai mare a mamei, care trăia la Volcineţii Vechi din raionul Hliboca. Venea la noi, împreună cu soţul ei, unchiul Vasile, de la care am învăţat să mânuiesc coasa, să adun fânul, să tai lemne cu ferestrăul de una singură, apoi să le despic pentru a fi bune de pus în sobă. Îndeplineam tot lucrul bărbătesc, căci nu avea cine să ne ajute. Îngrijeam şi de animalele din grajd, iar bunica, slăbită cum era, lucra prin casă, gătea de-ale gurii. Mămica, ani în şir, a umblat prin spitale şi sanatorii.

În 1967 am fost lovită de o mare nenorocire – a murit bunica, marea mea mângâiere. Mamei i se făcuse mai bine, dar nu avea voie să muncească din greu. La kolhoz, însă, nimeni nu o cruţa. Nu era în stare să îndeplinească nici jumătatea de normă impusă. Lucram eu în locul ei. Unica mea bucurie era şcoală. Acolo scăpam de munca grea şi mă odihneam. Dar de multe ori lipseam de la lecţii, din care cauză eram criticată şi luată în râs în gazeta de perete. Odată, m-au desenat cu roaba în mâini, iar sub acea caricatură scria: „… după mohor şi iarbă pe sub ştreh, eu la şcoală nu mai plec…”. Cu toate acestea, deşi nu eram fruntaşă la învăţătură, neavând bani măcar pentru caiete, nu mă număram nici printre cei codaşi. Dirigintele clasei o chema pe mama la şcoală. Am auzit odată cum i-a spus: „Tu, Aurelia, primeşti pensie alimentară de la bărbatul tău, de care te-ai despărţit. De ce nu-i cumperi copilei caiete?”. Mama i-a răspuns că nu primeşte nici o copeică de la el. „Nu se poate, eu am fost la poştă şi m-am interesat”, a contrazis-o conducătorul clasei noastre, dl Ion Guşulei. Atunci mama s-a dus la poştă, interesându-se de şeful Nicolae Bizian dacă e adevărat că i se transferă nişte bani pentru mine. Acela a asigurat-o că, într-adevăr, îi vine puţin – câte 4-5 ruble pe lună. Mama a sărit în sus de mirare, căci, în acele timpuri, pentru noi şi câteva ruble însemna mult. Clarificând situaţia, a aflat că femeia ce aducea poşta în cotul nostru, Ioana Iacubuţ-Griguş, căreia i-a cerut socoteala, îi dădea aceşti bani soţiei tatălui meu. Cică aceea o rugase să-i restituie ei banii, deoarece creştea opt copii cu tata, iar mama mă avea numai pe mine. Revoltată de atâta nedreptate, mama a umblat pe la instanţe din Storojineţ şi şi-a revendicat suma cuvenită. Iar eu, abia atunci (absolveam clasa a opta), am aflat că am tată.

Bucuroasă că am terminat şcoala şi că pot merge la lucru să câştig şi eu ceva, am început să muncesc pe un şantier de construcţie din Storojineţ. Vreo trei săptămâni am cărat mortar şi cărămidă cu găleata la etajul doi. Aflând şefii că-s minoră, m-au fugărit acasă fără să-mi plătească vreo copeică. Am venit plângând, povestindu-i mamei întâmplarea. Chemându-mă la masă, mama a udat mâncarea cu râuri de lacrimi. Despre acel necaz am scris mai târziu următoarele versuri:

Plânge mama iar la masă –

Neajunsuri multe-n casă,

De copil mic dor am dus,

Multe lacrimi, tată, au curs…

Şi mă-ntreb azi în surdină

Cine oare e de vină?

Dragostea, poate norocul?

Când nu-şi găseşte omul locul.

Draga mamei, fetişoară,

Cu durere-n inimioară,

Nu sta, scumpo, înlăcrimată,

Cresc puii şi fără tată.

Soarta rea ne-a despărţit,

Nu ştiu de ce ne-am urât,

Şi pe tine te-a uitat,

Nicicând nu te-a căutat

Să te-aline cu-n cuvânt,

De parcă ar fi-n mormânt,

Da nu om viu printre noi,

S-a făcut mort sau strigoi.

Iartă-mă, fetiţa mea,

Pentru trista viaţă-a ta,

Ai crescut nemângâiată

Fără mamă, fără tată.

Luptam din răsputeri cu greutăţile traiului, când apăruse o lege cu privire la învăţământul mediu general, în care urma să fie incluşi cât mai mulţi tineri. Fostul meu conducător de clasă a venit la mama s-o convingă să mă lase la şcoală. Mama i-a răspuns că n-are posibilităţi pentru instruirea mea, însă până la urmă nu s-a împotrivit. Astfel, am absolvit şi eu Şcoala Medie de la Ropcea. Apoi am muncit un an la kolhoz, îndeplinind funcţia de socotitor, adică calculam normele îndeplinite de lucrători, măsuram parcelele.

Deoarece mă pricepeam la lucrul de mână, inclusiv la maşina de cusut, conducerea gospodăriei agricole m-a recomandat la o şcoală tehnico-profesională din Cernăuţi. În 1972 am absolvit şcoala profesională de deservire a traiului, obţinând profesia de croitoreasă de cea mai înaltă calificare. Stagiunea am făcut-o la Storojineţ, apoi mulţi ani am lucrat în satul natal şi la casa de deservire a traiului din centrul raional.

Peste doi ani m-am căsătorit, devenind mamă a două fete, pe care le-am crescut cu mare dragoste şi mă mândresc cu ele. Din păcate, am repetat şi eu soarta mamei mele, divorţând de tatăl copilelor. I-aş fi iertat multe fostului soţ, însă cu patima lui pentru pahar nu m-am putut împăca. Ca să-mi treacă din amar, am început să frecventez un colectiv coral, condus de Bogdan Kotamai, unde am cântat mulţi ani, până în 1990, când m-am îmbolnăvit şi nu mai aveam puteri pentru cântece.

Dragostea de cântec am simţit-o din fragedă copilărie. Nu aveam televizor sau măcar aparat de radio în casă, ca să ascult şi să privesc cum cântă marii artişti. Îmi amintesc că eram deja adultă, aveam 24 de ani, când intram pe la vecini să urmăresc vreun concert la televizor. Am muncit mult să-mi fac casă în ograda părintească, ca să nu mă înghesui cu fetiţele în cele două camere în care trăia mama. Am cumpărat în credit o maşină de cusut şi stăteam nopţile, muncind ca să-mi câştig banii de care aveam atâta trebuinţă. Aşa mi-am crescut copilele, am vărsat sudori şi lacrimi, mângâiată de cântecele mele dragi. Când mi se părea că viaţa mea n-are niciun rost, îmi aşterneam amarul pe hârtie şi mergeam mai departe. Azi, recitind cele scrise în tinereţe, ochii mi se umplu de lacrimi: „Tinereţea mi-a fost tristă,/ De necaz eu n-am scăpat,/ După ce m-am măritat/ Din greu în mai greu am dat,//Căci bărbatul m-a lăsat./ Nu m-a lăsat de urâtă,/ Ci de mama lui pârâtă./ Eram nora cea mai rea,/ Pică-ntruna îmi purta.// Viaţa-n grabă mi-a trecut,/ Două fete am crescut,/ Ochişorii mult au plâns,/ Iarna-n plete rău m-a nins.// N-am avut noroc de mică,/ Dar acum îs fericită,/ Că-mi spun nepoţii bunică - /Doi băieţi, fetiţe două, /Asta mi-i averea nouă!/ Şi cu sufletul împăcat/ Mulţumesc lui Dumnezeu/ Pentru tot ce azi mi-a dat!”.

Dumnezeu mi-a făcut parte de tot ce mi-am dorit cel mai mult în viaţă. Din 2011 am prins curajul să cânt din nou, deşi am fost încercată de teamă şi multe îndoieli. La vârsta mea ar părea că e o nebunie să ieşi pe scenă. Dar m-am eliberat de povara neîncrederii în mine. Cu credinţă în Dumnezeu şi dragoste de oameni am trecut peste greutăţile vieţii, trăind cu speranţa că lumea pentru care cânt îmi înţelege dorurile, durerile, bucuriile. Doar nu sunt eu unica pe acest pământ care am îndurat greutăţi. Aşa a fost soarta multor români din generaţia mea. Aş mai avea multe de spus, însă mai bine o să mă spovedesc în versurile în care îmi cânt viaţa:

Dorul meu umblă ca vântul

Şi mă amăgeşte gândul

Să-l las să se odihnească,

Dar el inima-mi apasă.

Şi-i dau drumul dorului

Pe apa Siretului,

Valurile să-l poarte-n jos

La bădiţa cel frumos.

Gura lumii mă vorbeşte

Şi dorul tot mă urzeşte,

Ce mi-i drag, eu, lume, fac

Bădiţei să-i fiu pe plac,

Căci de vorbe e plin satul

Vorbeşte unul de altul...

Bani pe vorbe nu plătesc,

Gura lumii n-o opresc.

Ce-i al meu e pus deoparte,

Dumnezeu mi-a făcut parte.

Nu vă cer să mă iubiţi,

Cântecul să-mi preţuiţi,

Eu trăiesc cu dragostea –

Asta este viaţa mea!

Gheorghina PASCAL, s. Ropcea, raionul Storojineţ

În imagini: Gheorghina astăzi; bunicii Onofrei şi Elena Lunguleac; mama Aurelia; mătuşa Ana, care le-a ajutat în clipele grele, cu Dochiţa (sora bunicii Gheoghinei)