06 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

PE ACOLO UNDE-I ŢARA MEA

18 octombrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Încă un pas spre minunile României

Doamne Dumnezeule, ce ţară frumoasă avem! Îmi vibrează în inimă de fiecare dată aceste cuvinte, când trec graniţa în România – pe la Porubna-Siret, sau prin altă parte. În pofida tuturor vicisitudinilor istorice, trăiesc cu sentimentul că România îmi este nu doar Patria istorică, ci şi ţara mea – prin moştenire de la bunici şi părinţi care nu numai s-au născut şi au trăit pe pământ românesc, ci au avut fericirea să fie cetăţeni ai Statului unitar Român. Din 1989, când am poposit pentru prima dată la Suceava şi Botoşani, am avut câteva fericite ocazii să vizitez locurile emblematice de dincolo de frontieră în componenţa grupurilor de conaţionali invitaţi la diverse manifestări culturale, la sărbătorirea unor importante aniversări din istoria neamului. Emoţiile memorabile mi s-au imprimat în suflet, iar mai apoi şi în paginile „Zorilor Bucovinei”.

Însă cele mai de neuitat rămân clipele când îţi alegi singur itinerarul, cutreierând locuri de vis, spre care te atrage sufletul în căutarea veşniciei, de parcă te-ai născut, ai trăit într-o altă viaţă şi a-i murit acolo, renăscându-te pentru a o relua de la început.

Au rămas departe în timp versurile lui Ioan Neniţescu, scrise tocmai în a doua jumătate a secolului XIX, – „Ţara mea”. Astăzi nimeni nu le-ar mai şti, nu le-ar mai auzi, dacă n-ar fi fost puse pe muzică şi cântate cu răscolitoare evlavie patriotică de Tudor Gheorghe: Acolo unde-s nalţi stejari/Şi cât stejarii nalţi îmi cresc/Flăcăi cu piepturile tari/Ce moartea-n faţă o privesc;.

Cu refrenul acestui cântec:Acolo este ţara mea,/Şi neamul meu cel românesc!/Acolo eu să mor aş vrea,/Acolo vreau eu să trăiesc!, am pornit spre miracolele din Valea Prahovei, cu gândul să ajung şi prin Valea Zălanului, atât de îndrăgită de moştenitorul coroanei britanice, prinţul Charles. Nu mă întreb, nu mă interesează ce valoare au astăzi versurile cântate de Tudor Gheorghe prin centrul României şi dacă patriotismul (cuvânt uzat şi compromis) mai înseamnă ceva la oamenii care nu suferă de dorul Ţării. Când treci prin Cheile Bicazului din Carpaţii Orientali, pe valea râului Bicaz, care reprezintă graniţa dintre Transilvania şi Moldova, pe drumulserpentinelor ameţitoare din Chei, spre Bucegi, spre Ţara Bârsei, fiorul de sacralitate se întrepătrunde cu versurile cântecului:Acolo, unde-s stânci şi munţi,/Şi ca şi munţii nu clintesc/Voinicii cei cu peri cărunţi/În dor de ţară strămoşesc;//Şi unde dorul de moşie/Întotdeauna drept a stat/Şi bărbăteasca vitejie/A-mpodobit orice bărbat;”. Nu mai importă ce-ţi doreşte inima mai tare: să trăieşti ori să mori „Acolo”, căci viaţa şi moartea sunt una şi aceeaşi supremă fericire.

Sincere mărturisiri de dragoste de la străini

E firesc ca românii să-şi iubească Ţara – din datorie, şi, mai ales, pentru că nu există alta în lume să fie numai a lor. Însă sunt şi străini, care îşi lasă comunităţile lor supercivilizate, renunţă la viaţa confortabilă, excelent aşezată, de dragul gurilor de rai cu oameni păstrători de datini şi creatori de frumos din România.

Înainte de a le incita interesul, provocându-i şi pe cititorii acestor rânduri să pornească la drum, bunăoară pe itinerarul Suceava - Piatra Neamţ - Cheile Bicazului - Sovata - Braşov – Sinaia, care mi-a tensionat emoţiile timp de patru zile, aş vrea să cuplez într-un preambul două poveşti adevărate a două cupluri de străini, care şi-au ales ca loc permanent de trai România. Chiar înainte de a porni la drum, s-a nimerit să citesc pe Net povestea de dragoste ca în filme a unui neamţ şi unei suedeze, care s-au cunoscut în România, s-au îndrăgostit şi au decis să-şi facă casă de piatră într-un sat pitoresc din Ardeal – la Şomartin.

Şi mai impresionantă este istoria de dragoste a unui spaniol de 41 de ani, Augustin Montero, care a ţinut morţiş să-şi ducă iubita la altar anume într-o comună din inima Transilvaniei. Amorezat peste măsură, mirele a învăţat limba română, a trecut la ortodoxism şi a pus la cale o nuntă cum nu s-a pomenit de mult pe Valea Bârgăului.

Cu „Ţara mea”, cântată de Tudor Gheorghe, cu aceste două istorii în bagaje, cu amintirile popasului de acum trei ani la Sovata şi marea dorinţă de a revedea locuri dragi, am ieşit cu noaptea-n cap din casă, ca să reuşim până la răsăritul soarelui să trecem hotarul prin vamă în România.

Ca să scurtăm timpul şi să ajungem mai repede la destinaţie, în România, am lungit drumul, făcând, din Cernăuţi, un înconjor prin vama de la Mămăliga până la punctul de trecere din Lipcani. Nu sfătui pe nimeni să ne repete aventura în cazul când se porneşte cu maşina pe un traseu ce trece prin Suceava, căci va trebui să parcurgă vreo sută de kilometri în plus, pe o şosea ce şerpuieşte prin localităţi rurale, unde viteza maximă admisă e de 50 kilometri pe oră. Şi încă o informaţie utilă pentru cei care n-au răbdare să stea la cozile ce se formează în ultimul timp la vama Porubna-Siret: punctul de trecere de la Lipcani n-are orar non-stop, fiind deschis doar de la 8 dimineaţa până la opt seara. Am avut norocul să fim primii în acea dimineaţă la vama din Lipcani, din urma noastră aliniindu-se un străin, care printre vorbe ungureşti, scăpa şi câte un cuvânt în limba rusă. Am înţeles că, necunoscând orarul, şi-a petrecut toată noaptea în maşină în aşteptarea dimineţii. Când s-a trezit, ne avea deja în faţă. N-am fost împotrivă să-i cedăm locul, însă câteva minute nu mai contau pentru el, căci în afară de noi nu mai erau călători la acea oră matinală.

Surplusul de kilometri n-a fost zădarnic pentru echipa noastră de pelerini porniţi spre „acolo unde-s stânci şi munţi”. Am trecut prin faimoşii Dărăbani, unde am fost invitată de mai multe ori la manifestări culturale, dar n-am avut posibilitatea să plec, am văzut prin geamul maşinii Dorohoiul, despre care auzisem în copilărie dintr-o poezioară hazlie. Drumul fiind lung, cu cuiburi de cocoare la tot pasul, cocoţare sus, în vârful stâlpilor de telegraf, am dovedit s-o învăţ şi pe nepoţica Veronica rândurile ce le strigau copiii din generaţia mea când vedeau plutind în înalturi stoluri albe de cocoare: „Cocostârc, cocostârc, n-ai văzut pe mama-n târg?/ Am văzut la Dorohoi, mânca ceapă cu oloi,/ Se pupa cu doi ciocoi”. Habar nu aveam ce înseamnă „ciocoi”, iar despre acel misterios Dorohoi, unde mama putea să se pupe cu un om străin, credeam că-i la capătul lumii. Numai „ceapa şi oloiul” le erau bine cunoscute copiilor din anii postbelici.

Locuri tămăduitoare

Din cauza lipsei de timp, nu ne-am oprit până la Cheile Bicazului. De la templul munţilor înălţaţi la cer încep tărâmuri tămăduitoare, unde poţi să-ţi fortifici sănătatea doar admirând pitorescul, peisajele din jur oferind călătorilor terapia şi relaxarea sufletească dorită. Pe tot parcursul drumului din chei, format din serpentine ameţitoare, există mici magazine cu suveniruri, produse lucrate de artizanii români şi de cei maghiari din zonă. Dar cel mai frumos „suvenir” de pe acest traseu este Lacul Rosu sau Lacul Ucigaş, despre care se spune că-i vrăjit, deoarece apele sale au culori nemaiîntâlnite, roşiatice. Este cel mai mare lac natural montan din România, numele provenind de la Pârâul Roşu, care traversează straturi de culoare roşie, cu oxizi şi hidroxizi din fier. Această minune a naturi s-a format în urma unei calamităţi naturale. Ca mărturie a acelei stihii stau cioturile de molid şi brad rămase în apă, deschizând turiştilor priveliştea spectaculoasă a unei păduri scufundate în lac.

Mai departe drumul ne poartă spre un loc tămăduitor care merită vizitat măcar în treacăt – Salina Praid, una dintre cele mai mari mine de sare atât din România, cât şi din Europa. Ghicindu-ne parcă dorinţa, pe neprins de veste începuse să toarne din cer o ploaie cu soare, care ne-a alungat în autobuzul ce ne-a scufundat în inima muntelui de sare, printr-un tunel lung de 1.500 de metri, după care am mai coborât 300 de trepte abrupte. În subteran, la o adâncime de 120 de metri, am intrat într-un adevărat orăşel, unde se găseşte tot ce-ţi pofteşte sufletul – de la cafenele, biliard, terenuri de joacă pentru copii până la o biserică şi bibliotecă. Doar unii oameni stau acolo ziua întreagă, aerul puternic ionizat fiind deosebit de eficient în tratarea afecţiunilor respiratorii.

De la Praid, la poalele Munţilor Ghiurghiului, înconjurată de dealuri împădurite cu fagi, carpeni, ulmi, castani, brazi şi stejari, ne invită să ne bucurăm de linişte şi arome staţiunea montană Sovata, cu lacurile ei sărate ale căror proprietăţi curative sunt recunoscute încă din anul 1597. Dintre cele şase lacuri cu apă sărată, cel mai preferat de vizitatori este Lacul Ursu, unic în Europa ca unul dintre cele mai mari lacuri sărate, heliotherme de pe continent. Privit de la înălţime, el se aseamănă cu o piele de urs întinsă, de unde localnicii i-au şi dat acest nume. Despre Ursu circulă vorbe de poveste, chipurile este „tatăl” multor copii, deoarece apa sa sărată contribuie la tratarea infertilităţii. Nu degeaba se spune în popor „Du-mă mamă la Sovata, ca să-l văd şi eu pe tata” sau „La Sovata, unde-i fericită fata”. Seara orăşelul e arhiplin de lume care se plimbă de ici pe acolo, adulmecând aromele de vanilie, de la covrigii ce se coc şi se vând în stradă, şi de la rondele de trandafiri. În centrul acestui orăşel, populat în mare majoritate de maghiari, se înalţă statuia lui Nicolae Bălcescu, la care cineva a legat o lentă ticoloră, – locul unde mai mult decât în mijlocul altor splendori mi-am dorit o poză pentru amintire.

Braşovul – oraşul care merită iubit

Nu întotdeauna cred în sinceritatea unor oameni care spun că pentru ei cel mai frumos loc din lume este acela unde s-au născut, unde au supt laptele matern. Celor născuţi la Braşov, însă, putem să le dăm crezare fără pic de îndoială, căci acesta-i unul dintre cele mai frumoase oraşe din România. La Braşov, toate drumurile duc şi pornesc de la Piaţa Sfatului, toate întâlnirile se dau acolo. În mijlocul pieţii se află Casa Sfatului, de unde şi provine denumirea centrului istoric al oraşului. În evul mediu, aici era locul unde se organizau târguri pentru negustori şi erau vămuite mărfurile. Iar în timpul de faţă în Piaţa Sfatului se organizează diverse evenimente culturale, unul din cele mai îndrăgite fiind Festivalul „Cerbul de aur”.

Am trecut cu mulţi ani în urmă prin centrul Braşovului, însă atunci timpu-mi era limitat, fiind legată de un grup de delegaţi la congresul asociaţiei „Astra”, ce a avut loc în oraşul Sfântul Gheorghe. Acum am avut chip să-i admir bijuteriile arhitectonice – Turnul Alb şi Turnul Negru, să intru în Biserica Neagră, înălţată cu jumătate de mileniu în urmă, care-i cel mai mare locaş de cult gotic din Transilvania. Biserica este vestită prin faptul că are cea mai mare orgă din Europa şi o impozantă colecţie de covoare vechi din Asia Mijlocie. Recent în curtea Bisericii au fost descoperite 1400 de morminte din Evul Mediu.

Braşovul este oraşul care merită iubit, mai ales de bucovineni, pentru primirea călduroasă şi dragostea ce i-a acordat-o compozitorului Ciprian Porumbescu. Bolnav şi prigonit de autorităţi, Ciprian Porumbescu şi-a găsit la Braşov oaza unde a creat în linişte. În februarie 1882 a scris ultima notă pe portativ, iar la 11 martie, în sala festivă a Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” a avut loc premiera operetei „Crai Nou”. Succesul a fost formidabil, spectatorii purtându-l pe braţe pe compozitor. Ca recunoştinţă pentru ospitalitatea lor şi pentru că a învăţat pianul de la dirijorul Hermann Geifri, de la Biserica Neagră, Ciprian a compus partitura „Hora Braşovului”, ce a rămas drept imn al citadelei de la poalele Tâmpei. Semn că nici astăzi nu este uitat de braşoveni stă placa memorială la intrarea principală în Colegiul „Andrei Şaguna”, iar în parcul instituţiei se află un bust al compozitorul plecat atât de tânăr în nemurire.

Dacă se va întâmpla să fiţi la Braşov, să treceţi numaidecât pe la Gara Centrală. N-am avut nici o treabă acolo, dar m-am dus să ascult anunţurile de plecare şi sosire a trenurilor, acestea fiind însoţite de fiecare dată de fragmente din opereta „Crai Nou”.

Seara, pe cel mai înalt munte, care-i ca un altar al oraşului, se aprind luminile, făcând mai proeminent numele „Braşov”. Braşovenii evită să amintească oaspeţilor oraşului că timp de zece ani (din 1950 până în 1960) acolo sus lumina cuvântul „Stalin”, pe Tâmpa fiind plantaţi şi brazi care formau numele dictatorului de la Kremlin. În toate ţările Europei de Est, din lagărul socialist, trebuia ca un oraş să poarte numele lui Stalin. În România, păcatele au căzut pe Braşov. Cică iniţial această „onoare”/oroare avea să-i revină Sibiului, dar spiritele umoristice spun că nu suna bine „Salam de Stalin”, de aceea Sibiul a scăpat de botezul comunist. Oameni mândri, braşovenii nu vor să-şi amintească nici de statuia uriaşă a lui Stalin, postată în faţă Poştei Centrale. Odată cu ştergerea numelui ce le stârnea fiori de groază, a fost şi monumentul demontat, într-o noapte dispărând pentru totdeauna spre marea bucurie a orăşenilor.

PE URMELE LEGENDELOR

După un drum scurt, de 30 kilometri de la Brașov, pe şoseaua ce iese prin vechiul cartier Bartolomeu, ajungem la Castelul Bran. Nu cred în poveşti cu strigoi şi vampiri, mai ales în mediatizatele grozăvii despre Dracula, ce le pică atât de bine localnicilor pentru a-i atrage pe turişti. De aceea nici n-am stat la coada lungă pentru a intra în interiorul faimosului Castel Bran, deşi tentaţia era mare. Ne-am mulţumit cu urcuşul până la castel şi turul împrejurimilor pitoreşti. Cu toate că era zi de luni, şi mai cădea cu mici întreruperi câte o ploiţă, la Bran viaţa clocotea. Tot teritoriul din apropierea castelului era împănat de tarabe cu obiecte de artizanat, suveniruri cu chipul sângerosului conte Dracula. Am cumpărat o cană dintre cele mai grozave, ca să am acasă prilejul de a suspina cu întrebarea lui Eminescu: „Cum nu vii, tu, Ţepeş, doamne...”. Revenind de la mit la realitate, despre castelul Bran se ştie că în anul 2000 a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg şi de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii castelului. În mai 2006, aceştia au devenit proprietarii castelului şi domeniului aferent în urma unei decizii guvernamentale de retrocedare. Familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală.

Incredibil, cât de multe lucruri memorabile se pot vedea într-o singură zi de vară, chiar şi în condiţii nu prea prielnice drumeţiei. Pe la amiază cerul ba se întuneca, ba se răzbuna, dar până a începe ploaia să cadă ca din cofă, am reuşit să urcăm voiniceşte la Cetatea Râşnov - una dintre cele mai bine păstrate cetăţi ţărăneşti din Transilvania. Puteam urca dealul stâncos şi cu tractoraşul, la un preţ de cinci lei pentru o persoană. Dar am preferat să asaltăm pe jos drumul de piatră, străjuit de ambele părţi de pădure. Fiind construita pe o stâncă, în secolele XIII-XIV, de către ţăranii din zona, cetatea n-are valoare arhitectonică, însă a rămas în istorie ca o citadelă de necucerit. Zidurile au un traseu neregulat, cu înălţimi de până la 5 metri şi lăţime pe alocuri de 1,5 metrii. Turnurile şi zidurile au fost acoperite cu ţigla pentru a preveni eventualele incendii cauzate de vrăjmaşii asediatori. În timpurile când tătarii năvăleau în Ţara Bârsei (sec. 13), singurele cetăţi necucerite au fost cele de la Braşov cea de la Râşnov. Din multele legende ale cetăţii, am ales-o pe cea a fântânii, cu adâncime de 143 metri, căci datorită faptului că aveau apă în interiorul cetăţii oamenii rezistau asediilor inamicului. Legenda spune ca in timpul unui asediu râşnovenii au pus doi prizonieri turci să sape o fântână, asigurându-i că-i vor lăsa să plece după terminarea lucrului. Ostaticii au săpat fântâna vreo 17 ani, timp în care au scris versete din Coran pe pereţii ei, care se văd şi azi. În privinţa eliberării lor nu e clar, conform unor versiuni turcii au fost executaţi după terminarea fântânii. În prezent aici se filmează pelicule istorice, zilnic urcând sute de turişti ca să admire prin binoclu, dar şi cu ochiul liber, minunata panoramă a Depresiunii Braşovului.

Nu prea aveam ce face la Sinaia într-o zi de luni, când Castelele Peleş şi Pelişor sunt închise, şi încă pe un timp capricios. Totuşi, ne-a înviorat plimbarea până la Casa memoriala „George Enescu” (Vila Luminiş), construită în stil autentic românesc, unde marele compozitor îşi găsea relaxarea după concerte şi loc de inspiraţie, precum şi salba de vile graţioase cochet aranjate în peisajul pitoresc. Dar până la Sinaia drumul trece prin încântătorul orăşel Buşteni şi prin Predeal – oraşul situat pe cea mai mare altitudine a României. Buştenii, această strălucitoare bijuterie din inima Bucegilor, ascund o mulţime de locuri ce aşteaptă să fie descoperite pas cu pas. Degeaba, însă, mai treci pe acolo, dacă nu te opreşti la Cascada Urlătoare, despre care se povesteşte că sunetul apei ei are putere tămăduitoare, adică apa ce loveşte stâncile alungă orice boală. Ca orice loc splendid din această zonă, Cascada îşi are legenda ei, legată de o tulburătoare poveste de dragoste. Cică doi ciobani, fraţi fiind, s-au îndrăgostit de aceeaşi fată. Ambii au cerut-o de soţie, iar tânăra neştiind pe cine să aleagă, s-a aruncat de pe stâncă. De uimire şi durere, ambii fraţi au împietrit, din lacrimile lor revărsându-se torentul vertiginos. La Buşteni se află şi Castelul Cantacuzino, construit în sec. XVIII, care servea ca loc de popas ilustrei familii, iar în zilele când am trecut pe acolo găzduia o expoziţie celebră de tablouri a pictorului Picasso. Am regretat mult, ratarea acestei unice ocazii, din cauza neîncadrării în graficul fixat pentru vizitatorii vernisajului, recompensa venind de la inefabilul din jur, pictat de maica natură şi de Divinitate.

Maria TOACĂ