07 februarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

DE-AR FI INIMA DE PIATRĂ…

23 octombrie 2015 р. | Categorie: Social

„De-ar fi inima de piatră,/Doru-şi face loc şi sapă…”, cântă moroşenii, de răsună munţii şi văile. I s-ar potrivi şi lui acest cântec, numai că puţin altfel. Or, dacă i-ar fi inima de piatră, nu l-ar durea niciodată. Trecut prin mai multe decât poate să ducă şi să rabde un simplu om, în inima lui Grigore Voronca acum nu mai îşi fac loc să sape nici dorul, nici durerea… Doar împăcarea, liniştea, rugăciunea îşi găsesc sălaş în pulsul ei încetinit, stimulat de o mică baterie, montată iscusit de chirurgul Bilik, cu mai bine de trei ani în urmă, chiar în ziua de Crăciun. De două ori şi-a încredinţat inima acestui doctor cu mâini de „meşter-faur”, primul atac de cord găsindu-l în troleibuz. Atunci a mers pe picioarele sale până la spital. A ieşit din casă pentru o oră-două, dar s-a întors după o lună şi jumătate.

Cu seninătate şi împăcare, lângă casa pentru viaţa de apoi

„Am fost zilele trecute la doctorul meu, cu o sticlă de coniac. Nu că m-ar supăra ceva, m-am dus să-i mulţumesc încă o dată. Mi-a spus că încă un an îmi garantează, dar mai departe… cum va da Domnul… La urma urmei, am împlinit de-acum 82 de ani, şi nici bateria ceea nu-i veşnică…”, mi-a spus badea Grigore fără emoţii, cu faţa luminată de zâmbet.

L-am întâlnit cu aceeaşi seninătate în privire şi vorbe resemnate, prin iulie anul trecut, în timpul ceremoniei de sfinţire a Crucii înălţate în cimitirul de la Horecea Urbană în memoria martirilor exilaţi de regimul totalitar sovietic. Ca unicul dintre supravieţuitorii acelor terori, s-a aflat în atenţia tuturor, simţindu-se intimidat de atâtea priviri. Făptura-i firavă se făcu-se parcă şi mai mică. Mai ales, s-a pierdut cu firea în momentul când a primit o diplomă de la Mitropolitul Cernăuţiului şi Bucovinei Înalt Preasfinţia Sa Meletie – pentru ajutor şi slujire credincioasă bisericii de la Horecea, iar senatorul român Viorel Badea şi-a plecat fruntea în faţa lui şi l-a încredinţat că „suferinţele românilor înscrişi pe Crucea Martirilor şi celor care mai sunt în viaţă cimentează piatra de temelie pentru credinţa noastră”.

A fost poftit la cuvânt şi badea Grigore, cum îl numesc cu drag horecenii. N-a putut rosti decât câteva cuvinte, dar şi acele înăbuşite de lacrimi. Nu ştiam atunci că inima îi bate datorită unei baterii. Rămăsesem profund emoţionată nu atât de drama trecutului familiei sale, cât de crucea ce şi-a pus-o deja în cimitir, pe care îi stă scris numele, ziua şi anul naşterii. Cealaltă dată urmează să o înscrie Dumnezeu. Neavând urmaşi să-i poarte de grijă, după ce a suferit primul infarct miocardic, ca un bun gospodar, şi-a pregătit şi locul de veşnică odihnă. Dar mai întâi, şi-a adunat pe două monumente-cruci simbolice toate neamurile apropiate trecute în eternitate: pe cel consacrat tatălui său, Simion Voronca, i-a înscris pe Voronceni, iar pe celălalt – rudele din partea mamei sale, Eugenia Florea. Din familia ei de şapte fraţi, a rămas numai una, Veronica Florea. A făcut acest lucru pentru nepoţii din partea fraţilor, surorilor, cumnaţilor, ca să-şi cunoască ramurile şi rădăcinile. Odată a numărat mai mult de o sută de Voronceni la Horecea. Dacă mai sunt pe undeva, apoi au plecat tot din această suburbie curat românească odinioară. „Din păcate, nici cei mai în vârstă nu prea ştiu de neamurile lor. Mă întâlnesc cu unul deja trecut de 60 de ani (nu-i spun pe nume ca să nu se supere) şi-l întreb de bunici, de unchi şi mătuşi… În afară de părinţi nu ştie nimic – pe unde au trăit, cu ce s-au ocupat neamurile de mai înainte. De aceea şi s-au lăsat înghesuiţii de străini românii de la Horecea, uită de limba noastră, crezând că e mai frumos să vorbească ruseşte, iar de la un timp – ucraineşte. Dar ce să spun de alţi, dacă am de aceştia şi printre ai mei…”, mi-a mărturisit cu durere badea Grigore.

Atunci, când s-a sfinţit Crucea din cimitirul de la Horecea, am reuşit să schimbăm doar câteva vorbe. Ne-am înţeles că o să-i ascult povestea vieţii altădată, într-o duminică după sfânta liturghie de la Biserica Sf. Gheorghe, unde mai înainte, până ca inima să-i cedeze atât de grav, nu lipsea de la nici o slujbă, îndeplinind şi funcţia de casier. La acel moment, fratele său Florea Voronca, era încă în viaţă. S-a stins peste câteva luni, la vârsta de 92 de ani. Aflând abia nu demult, de la nişte cunoscuţi de la Horecea, despre moartea acestui longeviv, mi-am amintit de celălalt frate, Grigore, şi fotografiile ce i le-am făcut la crucea ridicată la locul ales pentru viaţa de apoi.

Am nimerit tocmai bine în ultima duminică însorită a lui octombrie, găsindu-l printre enoriaşii adunaţi la slujba părintelui Pavel. Chiar peste câteva zile molcoma toamnă avea să  bată în retragere, lăsând prea devreme să-i îngheţe podoaba în mare parte încă de smarald. Când e frig sau plouă badea Grigore nu se încumetă să iasă din casă, dar şi pe vreme bună pasul nu-i mai este sprinten ca odinioară. Merge cătinel, oprindu-se des, parcurgând în mai mult de-o oră drumul de acasă (trăieşte în apropierea cimitirului) până la Biserica de pe strada Rusă. Altădată nici nu-şi dădea seama când ajungea la sfântul locaş. Acum, însă, drumul se tot lungeşte, de zeci, de sute de ori, de parcă ar urca un munte.

Cu toată povara anilor, ar fi păcat să se plângă de bătrâneţe, aerul de vioiciune şi prospeţime venind şi de la înfăţişarea-i îngrijită. Căsătorindu-se târzior, după 40 de ani când se spune că nu te mai însoară nici vraja babelor, s-a deprins să se îngrijească singur de exteriorul său, la fel cum se ferea să nu-şi păteze cinstea şi sufletul, lucru mai rar întâlnit la bărbaţii rămaşi din capul lor. Grigore Voronca, însă, trecuse prin experienţe amare – mai întâi în exilul din Siberia, apoi în viaţa de acasă.

Deşi n-a reuşit să facă nici un an la şcoala românească, adică până în 1940, învăţând primele clase în limba rusă, în Siberia, iar mai apoi lucrând până la pensionare într-un mediu lingvistic străin, vorbeşte o română frumoasă, corectă, oprindu-se imediat dacă-i vine pe limbă vreun cuvânt de la „fraţii mai mari”. Am sesizat acest mişcător detaliu, ascultând convorbirea noastră înregistrată pe reportofon. Bunăoară, dorind să-şi confirme un răspuns, am observat că s-a oprit la prima literă a rusismului „k-(onecino)”, răspunzându-mi cu „desigur”. Probabil, şi-a pus amprenta faptul că a fost mereu legat de biserica în care a răsunat limba română, dar şi inteligenţa nativă a ţăranului din viţă sănătoasă.

Maria TOACĂ

(Va urma)