18 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

CU NOSTALGIE, DESPRE „BUNA ZIUA” ŞI „DOAMNE AJUTĂ”

27 octombrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Copilăria mi-a trecut ca şi viaţa părinţilor – mai mult legată de lucruri serioase., Din puţinele întâmplări nostime îmi amintesc de prima mea ieşire la oraş. Eram deja destul de mărişoară, mă pregăteam să merg în clasa întâia, aveam nevoie de uniformă şcolară, palton, încălţăminte de toamnă. Mama nu cunoştea decât centrul Cernăuţiului şi l-a rugat pe tata să ne însoţească prin magazine unde, credea ea că dacă nu intră multă lume, se poate cumpăra ceva mai ieftin. Eu, uluită de râurile de oameni de pe străzi, abia dovedeam să le spun la toţi „Buna ziua”. Nimeni nu mă auzea, nu-mi răspundea la bineţe… Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar părinţii m-au liniştit, spunându-mi că la oraş pot să trec pe lângă oameni fără a le da „Buna ziua”. Pentru că sunt mulţi şi nu se cunosc între ei, a mai fost explicaţia tatei, puţin convingătoare pentru mine. Or, nici prin sat nu-i cunoşteam pe toţi, în afară de vecini, însă, Doamne fereşte, să fi trecut „ca mutul” pe lângă cineva. Imediat ajungea la urechile mamei sau bunicii, urmând o morală după care nu-mi tihnea nici joaca, nici mâncarea.

„Chiar de zece ori de se întâmplă să treceţi pe lângă acelaşi om într-o zi, să-i spuneţi „Buna ziua” ori „Doamne ajută”, dacă lucrează ceva, că n-o să vă cadă limba”, îi învăţau părinţii pe copii. Dar ce se întâmplă astăzi prin satele noastre? Se mai respectă acest străbun obicei ori a fost trecut la bunurile uzate, demodate şi inutile, aşa cum dispar (au dispărut) alte valori, respectate şi preţuite în trecut? Cu această întrebare, în duminica sărbătorii Limbii Române la Cernăuţi, m-am apropiat (fără a-i cunoaşte) de câţiva bărbaţi de vârstă respectabilă, presupunând că au sosit de la vetre străbune, unde „Buna ziua” şi „Doamne ajută”, răsună în graiul lăsat românilor de Dumnezeu.

Vasile al lui Leon Puţu din Oprişeni: „La noi, copiii cei micuţi spun „Buna ziua”, iar cei mari – peste unul, peste doi. Interesant fenomen se întâmplă cu copiii noştri când cresc, în loc să devină mai educaţi, unii îşi pierd cei şapte ani de acasă. Dacă fac o comparaţie cu generaţia mea (anii 1947-1950), apoi se simte un mare regres în privinţa a ceea ce se numea la ţărani „ruşine de lume”. Când eram copil, dacă-i spunea mamei cineva că am trecut fără să-i dau bineţe, ea lua „culişerul” (melesteul) de mestecat mămăligă şi vai şi-amar de pielea mea. Aşa am fost învăţat să-mi placă ordinea, disciplina şi munca. Degrabă voi împlini 78 de ani, dar am rămas aşa cum m-a învăţat mama. Muncesc ca unul tânăr, nu mă dau. Mă bucur când aud că-mi spune cineva „Doamne ajută”. Pe timpul sovieticilor, elevii erau învăţaţi la şcoală să spună „Spor la muncă”, ca nu cumva să rostească cuvântul „Doamne”. Dar copiii de oameni gospodari nu prea ascultau de această recomandare, ştiind că numai cu ajutorul lui Dumnezeu există spor în toate. Eu când îmi spune cineva „Doamne ajută” parcă întineresc şi muncesc cu mai multă însufleţire.

Gheorghe COCEA din Corovia: „N-am lipsit de la nici o sărbătoare a Limbii Române, pentru că mi-i drag graiul matern. La noi, la Corovia, auzim tot mai rar vorbă românească. Drept că se salută oamenii cunoscuţi, dar mai mult cu „Dobryi deni”, adică în ucraineană şi limba rusă. Tineretul trece, fără să ne dea „Buna ziua”, numai bătrânii se ţin de vechiul obicei, îşi mai zic şi „Doamne ajută”, şi „Să trăiţi la mulţi ani” sau „Multă sănătate”. Eu cânt în corul bisericii. Cine umblă la biserică, la slujbele preotului Ion Florea, nu uită limba română. Mi-i interesant să citesc şi „Zorile Bucovinei”, dar cei mai mulţi de la noi sunt abonaţi la ziare în limba ucraineană. Mulţi străini au prins rădăcini în Corovia, dar şi ai noştri au lăsat să li se ucrainizeze şcoala, s-au lepădat de graiul matern. Ce să zic de alţii, dacă fiica mea şi ginerele (e din Valea Cosminului) vorbesc numai în ucraineană. Nepotul spune că e ucrainean. Eu încerc să-i deschid ochii, să-l învăţ cine e cu adevărat, dar el crede în ceea ce-i spune taică-su şi ce-l învaţă la şcoală.

Vasile SCRIPCARU din suburbia Roşa: „Mulţi străini au năvălit şi la Roşa, ne-au ocupat din toate părţile – grădinile şi livezile. Acum e mai mare numărul ucrainenilor decât al românilor, din care cauză nu veţi auzi „Buna ziua” la Roşa. Din păcate, nici românii noştri nu se zbat să-şi păstreze limba maternă, mai mult vorbesc limba „cealaltă”. E trist când într-o casă, unde ambii părinţi sunt de aceeaşi naţionalitate, copiii nu vorbesc în limba lor maternă. De fapt, acest lucru se întâmplă mai des în familiile de români, decât ale alor naţii. Nu cred că cei mici nu vor să vorbească limba părinţilor. Copiii vorbesc şi cresc aşa cum sunt educaţi în familie. Nu vreau să mă laud, că nu e cazul, însă în familia mea toţi vorbesc româneşte – şi copiii, şi nepoţii… Toţi au învăţat la Şcoala nr. 10, cu limba română de predare. Nepotul Valentin, după absolvirea şcolii noastre, a urmat Liceul de muzică din Cernăuţi. Iar acum a fost admis la Conservator, în România. Mă bucur că Valentin continuă dinastia noastră de muzicanţi. Eu am absolvit prin corespondenţă Şcoala de muzică, studiind acordeonul. Nepotul cântă la vioară, aşa cum a cântat şi tatăl meu, Gheorghe Scripcaru, adică a moştenit scripca străbunicului. Numai că el era un muzicant amator.

Alături de dl Vasile Scripcaru stătea, mai îngândurat, Gheorghe Ostafi, tot de la Roşa. Vine şi el cu nostalgie la sărbătorile Limbii Române, care-i sunt ca Sfintele Paşti. Dar nu poate să se mândrească, asemenea prietenului său Vasile Scripcaru, că toţi în familia sa vorbesc româneşte. S-ar putea lăuda că strănepotul învaţă engleza şi se salută ca un britanic sadea, dar nu-i încălzeşte inima această bucurie. E un lucru bine cunoscut că la Corovia, Roşa, Valea Cosminului, Ceahor sau Molodia doar oamenii mai în vârstă se ţin de limba română, care poate să dispară odată cu trecerea lor la cele veşnice. Mai trist e că acest distrugător fenomen bântuie deja şi prin satele, unde nicicând n-am fi crezut că românii pot ajunge atât de slabi în demnitate, uitând că atunci când dispare „Buna ziua” din pragul casei, nici Dumnezeu nu te mai ajută.

Maria TOACĂ