07 februarie 2023
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NECAZURILE MARI DIN SIBERIA, BUCURIILE MICI DE ACASĂ

8 noiembrie 2015 р. | Categorie: Social

Sunt mai multe dovezi că a crescut într-o familie de buni români şi evlavioşi creştini, cea mai elocventă fiind destinul fratelui său Gheorghe şi al tatălui Simion. Gheorghe Voronca s-a aflat printre cei şapte horeceni, măcelăriţi în lunca Prutului, în sângeroasa noapte de februarie 1941, când sute de români au încercat să treacă dincolo, în Ţara lor încă liberă de tirania comunistă.

Părinţii ştiau de decizia fiului mai mare, i-au pregătit şi cămăşi de schimb, dar Gheorghe a plecat numai cu ce avea pe el, aşa cum a ieşit din casă, îmbrăcat în haine de iarnă, uitând legătura cu straie pregătite pentru drum. Dar nici nu i-ar fi fost de folos, căci drumul i-a fost neaşteptat de scurt, viaţa sfârşindu-i-se pe malul Prutului însângerat. „Cu el au plecat un frate de-al mamei, Nistru Florea cu nevastă-sa Eugenia. Erau tineri, probabil de curând căsătoriţi, căci nu aveau copii. Când peste un an au fost găsiţi în groapa comună şi aduşi pentru a fi înmormântaţi creştineşte în cimitirul din Horecea, noi eram departe de locurile natale, ne chinuiam în Siberia”, povesteşte Grigore Voronca, evocând denumiri de localităţi şi date de pe acel îndepărtat pământ, ce-i denotă o memorie fenomenală.

Părinţii n-au avut chip să-şi plângă, după obiceiul străbun, fiul omorât la încercarea de trecere a frontierei, întreaga familie fiind înscrisă pe lista neagră a deportaţilor şi condamnată la cinci ani de închisoare în lagărele din Siberia. „Eram de tot şase suflete: părinţii, fratele Florea, născut în 1922, sora Eleonora din 1927, eu din 1933 şi mezina Ştefania – un copilaş de patru ani. Am fost judecaţi de cum ne-au dat jos din eşalonul deportaţilor, de tribunalul militar din Krasnoiarsk, pe un termen de cinci ani. Păstrez acasă documentul cu hotărârea judecăţii. Pe Florea, mai voinic şi bun de munci grele, l-au trimis într-un lagăr din Celeabinsk, iar pe noi ceilalţi – în oraşul Kansk, raionul Nijnyi Ivanivski, staţia Tenskaia, la o întreprindere silvico-chimică. Sora Eleonora şi tata lucrau în pădure, la colectarea unui lichid din copaci, din care se fabrica spirt şi praf de puşcă. Se tăia coaja şi curgea un fel de lichid alb, aşa cum curge sucul de mesteacăn. Le ajutam şi eu, ca să-mi câştig bucăţica de pâine. Mai erau cu noi oameni din Storojineţ, iar de la Horecea – familiile Clim, Tcaciuc, a lui Ion Voronca, Ilie Piven… Noi ne-am întors acasă, dar pe tata l-am lăsat în pământ străin, a murit la 14 octombrie 1944. Iată că se împlinesc 71 de ani de când odihneşte la capătul lumii”, evocă fiul supravieţuitor.

Deşi era încă un copil crud la minte, durerea că tatăl i-a rămas îngropat în Siberia îi încolţise în suflet, urmărindu-l toată viaţă. S-a liniştit la vârsta crepusculară, când i-a înălţat o cruce lângă sfântul locaş unde părintele său s-a rugat în tinereţe, numele lui Simion Voronca fiind înscris şi pe Crucea comună a martirilor horeceni.

Nu e în puterea omului să judece şi să decidă, însă pentru fapta creştinească de la care i s-a tras moartea, el ar merita nu doar luminoasa amintire a fiului, ci şi un loc liniştit de verdeaţă în Grădina Domnului. Din evocările lui Grigore se profilează chipul unui om evlavios, cu mare dragoste de aproapele, chiar dacă acel „apropiat” era de alt neam şi altă religie: „Trăiau şi sufereau împreună cu noi oameni de diferite naţionalităţi. Era şi un finlandez din Carelia, cu tot trupul în răni. Ceva mai îngrozitor n-am văzut acolo, cădea carnea de pe el. Deoarece nu era în stare să lucreze, primea numai 200 grame de pâine pe zi. Când a murit, tata a primit ordin să-l îngroape. Cerând scânduri pentru sicriu, un şef l-a certat, strigând să-l arunce mai repede în groapă, căci n-are scânduri pentru duşmanii ţării. I-a mai spus că dacă vrea neapărat să-i facă sicriu, poate să scoată scânduri din acoperişul unui grajd, înalt de vreo 15 metri. Fără a gândi la vreun pericol, tata a urcat sus, dar n-a avut parte nici răposatul de sicriu, nici el de mulţumire pentru fapta-i creştinească. A căzut de la acea înălţime, rău, pe nişte poloboace. Şi-a frânt toate coastele, după o lună de zăcare şi-a dat sufletul în mari chinuri”.

În 1946, Eugenia Voronca a socotit că ea şi copiii şi-au ispăşit cei cinci ani de pedeapsă şi e timpul să fie eliberaţi. Cineva a ajutat-o să scrie o petiţie la Sovietul Suprem, de la Moscova primind răspuns că, începând cu 26 aprilie 1946, toţi membrii familiei Voronca sunt liberi, cu excepţia lui, Simion, pe care Dumnezeu îl eliberase de chinurile pământeşti mai devreme. Iată unul din cele mai importante momente din istoria familiei deportate: „Cu scrisoarea în care se spunea că suntem cetăţeni liberi şi avem dreptul să mergem în orice partea a URSS, mama s-a dus la raion să primească paşaport. Pomenindu-ne slobozi, nu ne trebuia „în orice parte a uniunii”, noi ardeam de nerăbdare să ne vedem acasă. S-a pornit şi fratele Florea din Celeabinsk, fără de escortă, cu documente în regulă. În tren i-a furat documentul, a fost prins şi judecat din nou la cinci ani de muncă silnică. Dar n-a stat tot termenul, s-a anunţat o amnistie şi în 1948 l-au slobozit şi pe el acasă”.

Ce au găsit la baştină? Foamete şi nevoi, norocul lor fiind că o mătuşă, sora lui Simion, Domnica, a trăit în casă şi nu le-au distrus-o cu totul vandalii locali. Însă materialele de construcţie, adunate de gospodar pentru o nouă casă, dispăruse fără de urmă. Grigore a absolvit şcoala de la Horecea şi s-a dus să-şi continue învăţătura la Roşa. Poate avea altă soartă dacă obţinea studii medii. Dar, de pe băncile şcolii, a fost luat la armată, în perioada când serviciul militar în termen dura trei ani. Când s-a demobilizat, la vârsta de 21 de ani, nu mai avea chef, dar nici nu-i sta bine să umble la şcoală de rând cu copiii. S-a angajat la uzina instrumentală de pe strada Zelena. Lucra în secţia de covălie, ca ştanţator la presă. Avea 28 de ani când a rămas invalid pe viaţă, pierzându-şi palma de la mâna dreaptă. Se defectase ceva la strung, încerca să-l repare, când i-a prins mâna peste care a căzut o greutate de circa o mie de tone. Părea că i s-a rupt totul înăuntru. După câteva luni de spital, mâna i-a fost „reparată” cu o proteză, iar sufletul rămânând încă foarte mulţi ani traumatizat.

Se ruşina să se apropie de fete, să umble cu flăcăii pe la petreceri, din care cauză s-a căsătorit la vârsta de flăcău tomnatic. În schimb, are o nevastă cu 20 de ani mai tânără, cu Lidia având fericirea să construiască o casă nouă în locul vechiului cuib părintesc. Deşi putea primi pensie de invaliditate, a revenit la acelaşi loc de muncă, unde a lucrat, cu mâna stângă, de tot 35 de ani. În vara lui 1988, când s-a pensionat, a început construcţia casei, până-n toamnă intrând cu soţia în casă nouă. Acum, de când umblă cu bateria la inimă, dar şi răbojul anilor îi este încărcat de greutatea vârstei, mai mult se odihneşte decât munceşte. Îndeosebi trebuie să se ferească de aparate electrice. I-au spus medicii că dacă respectă toate prescripţiile lor, aparatul de la inimă poate să ţină vreo şapte ani. Badea Grigore povesteşte liniştit despre toate acestea, de parcă n-ar fi vorba de propria lui viaţă: „De ce m-aş teme? - se întreabă retoric. Eu am văzut cum omul se naşte, cum omul moare. Când eram în armată am văzut cum un soldat şi-a pus capul pe linia ferată, în faţa trenului. A coborât dintr-un eşalon şi imediat s-a aruncat sub alt tren. Nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Dumnezeu ştie ce era în mintea lui. În câteva clipe i-a sărit capul. E straşnic să vezi aşa ceva. Nu condamn pe nimeni, sunt cazuri grele când omul socoteşte că e mai bine să moară”.

Smerit şi cumpătat în toate, badea Grigore nu judecă faptele celor disperaţi, dar e convins că numai Dumnezeu hotărăşte când omul trebuie să moară. Când s-au întors din Siberia nu aveau ce mânca, ce îmbrăca. Fratele care i-ar fi fost de sprijin mamei-văduve era în închisoare, casa – pe jumătate stricată. Nu rămăsese nici urmă din materialele de construcţie adunate înainte de deportare pentru ridicarea unei case noi. Pe copii îi apăsa şi dorul de tatăl rămas înstrăinat pe vecie. Dar au rezistat, nici pentru o clipă nu le-a trecut prin cap să-şi curme zilele, eliberându-se astfel de necazuri.

Badea Grigore regretă că n-a ajuns şi maică-sa să vadă renaşterea din paragină a bisericilor din Horecea – cea de lemn din cimitir, Înălţarea Domnului, şi cea construită înainte de război, cu hramul Sfântului Gheorghe, despre care ţine minte când s-a sfinţit în 1938. Şi prima, cea mai veche biserică din lemn din perioada Statului Moldav care a fost complet distrusă, şi a doua au fost refăcute datorită puterii de credinţă a românilor din Horecea. Confruntându-se cu numeroase obstacole, uniţi de un crez comun tineri şi bătrâni, ei n-au cedat. Au primit ajutor şi din România, îndeosebi la refacerea din temelii a Bisericii Înălţarea Domnului, au strâns bani şi din sate vecine, Grigore Voronca aflându-se printre cei mai curajoşi luptători. Acum, când locaşurile sfinte sunt bine îngrijite, când are casă pentru un frumos trai pământesc şi loc pregătit pentru casa cea veşnică, poate să-l ajungă şi să-l întreacă în ani pe fratele său Florea, plecat pe drumul neîntoarcerii al vârsta de 92 de leaturi.

Maria TOACĂ