25 august 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

VLAD POHILĂ, ZIDITOR ÎN CETATEA LIMBII ROMÂNE

17 aprilie 2013 р. | Categorie: Românii de pretutindeni

Pe semne, noi, românii (basarabeni), suntem printre puţinii în lume care luptăm dintotdeauna, pe baricade, în apărarea limbii materne ca pentru propria viaţă. În numele Limbii Române, de-a lungul istoriei, s-au dat bătălii pentru apărarea hotarelor de puhoaiele păgâne, s-au scris letopiseţe şi s-au construit cetăţi, fapt ce l-a determinat pe Antonio Bonfini, contemporanul lui Ştefan cel Mare, să afirme că “Limba lor [a românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.”

Pentru ea, pentru Limba Română, luptă cu devotament o mână de intelectuali de la noi din Basarabia, între care şi omul de cultură, publicistul şi lingvistul Vlad Pohilă. Făcându-şi din Limba Română o duminică, asemeni unui şlefuitor de piatră scumpă, şterge colbul, mucegaiul întru  frumuseţea, sonoritatea şi drepturile limbii băştinaşilor la ea acasă, într-o societate semi-bilingvă, cu o legislaţie lingvistică plină de carenţe (în Republica Moldova limba rusă mai are statut de limba de comunicare, în unele instituţii funcţionând şi ca limbă de stat). Purtându-şi crucea de intelectual într-o societate în care munca oamenilor de cultură nu are valoare, copleşit de poverile existenţei, cu un salariu derizoriu ce abia acoperă minimul de consum, preocupat în a-şi câştiga pâinea, pe când judecătorii, procurorii, politicieni de toate culorile, cu un venit de zeci de ori mai mare, îşi înalţă castele şi vile, Vlad zideşte tenace, cuvânt cu cuvânt, în cetatea de scaun a scrisului corect, a cuvântului potrivit la locul potrivit.

Cunoscându-l de ani buni, în calitate de coleg şi ulterior, redactor-şef al ziarului “Mesagerul”, mi-l amintesc mereu captivat şi pasionat de Limba Română – dragostea sa de o viaţă. Ca redactor-şef nu numai că îşi scria fulminantele sale editoriale, în care pleda combativ pentru drepturile limbii române la ea acasă, dar găsea timp pentru fiecare în parte, cu o delicateţe doar lui specifică, să ne vorbească de frumuseţea “veşmântului fiinţei noastre”, să ne ofere lecţii de stilistică, gramatică şi redactare. În fiecare dimineaţă apărea la serviciu oarecum grăbit şi uşor precipitat, cu zâmbetu-i larg pe buze, să ne dea bucuros ultima veste sau ştire citită, cu legendara-i borsetă neagră aruncată pe umeri, ticsită cu ziare şi reviste, manuscrise şi foi scoase la imprimantă, xeroxate sau tăiate din diverse surse, citite din mers. Energia sa molipsitoare, făptura-i asemenea unui brad din munţii Carpaţilor, imprima localului nostru de la ultimul etaj al fostului hotel “Moldova”, cu balcoanele spre scuarul de lângă Sala cu Orgă, un aer de boemă (unde mai pui aroma interminabilă de cafea, fumul de ţigară şi ţăcănitul tastaturii).

Deja cunoscut ca un reputat publicist la “Glasul”, la alte ziare şi reviste, ca lingvist şi autor al volumelor „Să citim, să scriem cu litere latine”, „Grafia latină pentru toţi”, „Nume proprii din alte limbi în context moldovenesc”, colegul nostru, după o zi de lucru la ziar, rămânea peste program, lucrând la viitorul volum „Mic dicţionar de nume proprii străine”, apărut după 1999 în mai multe ediţii. Ceea ce m-a (ne-a) frapat era modestia sa proverbială (despre care Grigore Vieru avea să spună: „Vlad Pohilă este un remarcabil lingvist, dar şi un strălucit publicist, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnite la noi...”) şi generozitatea. Ne trata ca pe nişte egali şi ne ruga să-i parcurgem materialele pentru a ne da cu părerea. Flataţi, o făceam cu oarecare mândrie şi atenţie. Cu o energie debordantă, reuşea, în acelaşi timp, să redacteze textele pentru număr, să răspundă la telefoane, să ne invite la o cafea, să dea consultaţii şi să comunice cu vizitatorii veniţi la redacţie, unii după ajutor sau după un sfat, alţii să-şi spună păsul sau amarul, iar unii să-l vadă pe „Învăţătorul de la radio”, cum i se mai spunea. Pe atunci susţinea la radio Moldova o emisiune foarte populară de cultivare a limbii. La o pauză de cafea, reuşea să spună un banc sau să ne povestească o întâmplare din nenumăratele sale călătorii de pe când era ghid pentru turiştii români în ţările din spaţiul postsovietic.

Putem spune că lingvistul şi scriitorul Vlad Pohilă a dat definiţia luptei noastre, a basarabenilor, pentru păstrarea şi ocrotirea limbii, unele gânduri fiind adevărate maxime de învăţătură pentru noua generaţie: “Pentru noi limba română este un instrument de muncă. Dar dacă ne limităm numai la asta atunci e trist, pentru că limba trebuie să fie şi o pasiune, trebuie să fie mai mult decât o pasiune, o dragoste, o bucurie, cea mai mare, dar desigur şi o durere, cea mai mare, atunci când este agresată, când este neglijată” sau „Nu mă mai satur de frumuseţea şi bogăţia limbii române…, ea, limba română, este subiectul cel mai drag, cel mai scump.  Pentru că limba română este cu mult mai mult decât a vorbi şi a scrie. Este şi o istorie frapantă. Este un folclor extraordinar în această limbă română. Este o muzică. Este o literatură extraordinară.”  „Limba română este un cosmos, este ceva infinit. Avem ce iubi. Ajunge pentru toţi”.

Trăind în acest cosmos, unde cuvintele emană lumină şi vrajă, aidoma stelelor din univers, trăind întru strălucirea continuă a „florii sufletului etnic al românimii”, cum spunea Eminescu, colegul nostru nu şi-a schimbat nici pentru o clipă convingerile, nu şi-a trădat marea pasiune a vieţii. Ne o spune şi titlul unuia din ultimele sale volume de eseuri, recenzii şi interviuri „Si totuşi, limba română”, precum şi „Arta de a pasiona cititori”. 

Or, peste ani, Vlad Pohilă, aflându-se în fruntea revistei „BiblioPolis”, editată de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, a rămas acelaşi, fidel marii sale pasiuni – Limba Română. Cu aceeaşi geantă imensă pe umăr, plină de ziare şi reviste, de manuscrise, îl poţi surprinde la o masă, într-o cafenea ieftină, unde  savurându-şi cafeaua sau ţigara, e cu ochii şi pixul pe foaia de hârtie, asupra cuvintelor (în garsoniera sa evadată de cărţi, manuscrise, ziare, cuvintelor le este tot mai strâmt). Un decor insolit cu portret de intelectual într-o societate bulversată de intrigi şi interese meschine, când o conducere democrată, culmea!, la fel ca cea comunistă, lasă oamenii de creaţie să se zbată în stresuri şi rutinare. N-are cum, deocamdată, cum să ajungă la conştiinţa lor că un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort, sau că Limba este măsurariul civilizaţiei unui neam (Mihai Eminescu). Ei, bine mersi, vor construi şi mai departe castele – pe durerea noastră şi pe ignoranţa lor. Iar Vlad Pohilă şi alţi intelectuali oneşti vor clădi piatră cu piatră, cuvânt cu cuvânt, în cetatea de neclintit a Limbii Române.

Tamara GORINCIOI,

or. Chişinău

Foto: Vasile Şoimaru

Din partea redacţiei: La început de Prier, odată cu reînvierea verdelui pe colinele moldave, distinsul intelectual Vlad Pohilă şi-a rotunjit bărbăteşte destinul, amintindu-le prietenilor şi tuturor care-i apreciază munca creatoare că e de aldămaş. Noi, bucovinenii, în special colaboratorii de la „Zorile Bucovinei”, îi suntem recunoscători pentru dragostea ce ne-o poartă, manifestată şi prin cuvânt, şi prin fapte: are în culegerea „Şi totuşi, limba română” un extraordinar de emoţionant eseu – „Un dor numit al Bucovinei Nord”; şi-a adus o contribuţie considerabilă la introducerea grafiei latine în şcolile cu limba română de predare din ţinutul nostru. De la Vlad avem şi acel „Mic dicţionar de nume proprii străine”, care ne stă mereu la îndemână. Îi dorim la această frumoasă aniversare să i se fructifice lupta şi eforturile în izbânzi, strădaniile întru promovarea şi apărarea limbii române să-i aducă bucurii, şi să mai vină în „satul cel mare şi lung”, la Boian, pe la oamenii care nu l-au uitat şi-l aşteaptă la masa boierească a cuvântului românesc.