16 iunie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

NUME DRAG ŞI CU RENUME, VICTORIA COSTINEAN

20 noiembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

E de ajuns să-i rostim numele şi nu mai este nevoie de epitete alese pentru a-i înfrumuseţa imaginea. Victoria Costinean este unică prin cântec, voce, port, mesajul transmis ascultătorilor. Încă la început de nou mileniu, în anul 2000, când şi-a lansat caseta audio „Di dor mult îi greu pomântu”, cu cântece izvorâte din suferinţele neamului, scriam că dintre mulţi oameni de talent cu voci incomparabile din Bucovina, care cântă bucuriile şi frumuseţile acestui pământ, încă nimeni până la Victoria Costinean nu i-a cântat atât de pătrunzător durerile. Au trecut 15 ani de atunci şi putem spune că nici după ea nimeni n-a dat glas mai răscolitor destinului românilor înstrăinaţi. De unde dorul şi vocea-i vibrând de jale mioritică îşi iau izvorul, cine a fost până a-şi începe drumul încununat de victorii? Sunt întrebări pentru care am invitat-o la un dialog de lungă durată, îndemnându-i şi pe cititorii noşti să ne însoţească într-un sentimental pelerinaj.

Povestea cu cocoşul roşu

– Dragă Victoria, haide să pornim spre vârsta „cea nevinovată, cu trecutele-i minuni”, vorba cântecului. Nu demult, într-o carte de memorii a unui bărbat serios am citit că autorul se ţine minte de când umbla copăcel pe sub masă. Tu de când te ţii minte în cuibul părintesc?

– După tonul vădit ironic al întrebării, îmi dau seama că n-o să mă crezi nici pe mine. Dar şi eu mă ţin minte de tare mult timp, chiar din leagăn, din vremea când mă numeam Victoriţa Reginei a lui Tudorică al lui Tucă. Aşa se obişnuia, la noi la Igeşti, să li se spună oamenilor de neam bun din moşi-strămoşi. Ţin minte leagănul în care aveam o pernuţă, brodată de mama, special pentru mine, înainte de a mă naşte. Deoarece avea deja două fete, mama aştepta un băiat. În aşteptarea mult doritului odor, i-a brodat un cocoş. Când colo, barza i-a adus încă o fată. Îmi închipui ce „bucurie”căzuse pe capul mamei. Nu mai ştiu pe unde o fi acea pernuţă, însă povestea cu cocoşul mă urmăreşte toată viaţa. Sunt strâns ataşată de măicuţa mea, care se apropie de hotarul de 90 de ani, mă rog să o ţină Dumnezeu cât mai mult printre noi. Simţind toată viaţa căldura şi dragostea ei, nu ştiu cum să spun (ca să n-o supăr) că venirea mea pe lume nu i-a adus mare bucurie. Erau timpuri grele, un băiat le inspira părinţilor încrederea că vor avea ajutor şi sprijin mai mare la bătrâneţe. Degrabă, mama s-a împăcat că mă are, mai ales că Dumnezeu a „îmbogăţit-o” repede cu doi băieţi, sosiţi unul după altul. La vârsta de 36 de ani avea de acum cinci copilaşi, unul mai mic decât altul.

– Astfel depănându-se povestea şi fiind copilul de mijloc, ai râvnit să te evidenţiezi printre surorile mai mari şi fraţii mai mici, să faci ceva deosebit, ca mama să se mândrească anume cu tine?

– Nu, mama m-a iubit şi mă iubeşte ca şi pe toţi ceilalţi. Suntem deopotrivă de buni la inima ei, toţi suntem mândria mamei. Fiecăruia ne-a cântat deasupra leagănului aceleaşi cântece vesele şi triste. De fapt, cântecele ei de leagăn erau mai mult un bocet, un plânset continuu al nefericitului destin.

– Dar numai tu te-ai desprins din mediul ţărănesc, urmând drumul şcolilor, şi numai tu ai dat aripi de cântec durerilor mamei, devenind cunoscută departe de baştină…

– Starea materială a familiei a fost atât de grea încât numai eu am reuşit să-mi continuu studiile. Mama ne-a crescut singură, rămânând cu cinci copii la vârsta de 36 de ani. A luptat din răsputeri să nu umblăm goi, să nu îndurăm foame. Surorile mai mari, Aurica şi Maria, s-au măritat foarte tinere, au familii frumoase, sunt bune gospodine la casele lor. Şi fraţii (Gheorghe trăieşte la Ciudei, mezinul Vasile a rămas mai aproape de mama – la Igeşti) sunt oameni de treabă, demni de neamul mamei mele.

– Vorbeşti mereu de mama, dar cu tata ce s-a întâmplat?

– Ştiu că părinţii mei s-au luat din mare dragoste, că noi, copiii lor, am apărut pe lume doriţi şi iubiţi. Însă, când eu aveam şapte ani, iar fratele mai mic nici un anişor, tata s-a dus undeva la lucru, la câştig. Cred că s-a speriat de nevoile de acasă, căci nu s-a mai întors la noi. Nu vreau să evoc suferinţele mele, ale mamei… Am simţit întotdeauna durerea ei. L-am iertat de mult, merg la mormântul lui (a fost adus în cimitirul din Igeşti), dar e un subiect tabu pentru mine, în primul rând, pentru că mă tem să răscolesc prin amarul mamei…

„Doamne, fă o slujbă mare-n ceruri”

– Să răscolim prin alt amar al măicuţei tale, pe care-l cânţi şi-l porţi în suflet…

– Alta ar fi fost soarta mamei, dacă nu dădea peste noi năpasta din iunie 1940. Făcea parte din marea familie Vlad-Sabie, înstărită, cu autoritate în sat. Erau de tot vreo 18 fraţi şi surori – copii întorlocaţi de la bunelul căruia-i murise prima soţie şi ai bunicii, rămasă văduvă după primul război mondial. Au mai avut împreună cinci copii, care au fost ridicaţi în Kazahstan, împreună cu părinţii. Printre ei se afla şi mama mea, în vârstă de 14 ani, Reghina sau Regina, cum era numită în sat. Era cea mai mică, dar ţine minte momentele de groază ale deportării. Au fost duşi la chinuri de moarte în Kazahstan numai din motivul că erau consideraţi chiaburi, aveau o casă mai arătoasă.

– Când ai aflat de tragedia mamei şi a buneilor?

– Cred că încă din leagăn, căci mama mă adormea cu bocetul după părinţii morţi acolo. Îi plânge şi până-n ziua de azi, când a ajuns la vârsta-i de 89 de ani! I-a iubit foarte mult, dar se simte vinovată că nu ştie măcar unde li-i mormântul, şi dacă au avut vreodată mormânt. Când au murit de foame, era iarnă cu troiene, pământul – îngheţat. A dormit pe laviţă, lângă trupul rece, neînsufleţit, al mamei, apoi, sleită de puteri, a îngropat-o cum a putut în zăpadă, sperând că o va înmormânta creştineşte în primăvară… Despre tatăl ei are o istorie şi mai amară. Când şi-a dat sufletul, a găsit sub perna lui ascunsă o bucăţică de carne de câine. Pentru un bărbat gospodar şi mândru cum a fost el acasă era o mare ruşine şi umilinţă să mănânce carne de câine, de aceea, probabil, mânca pe ascuns. Când eram mică nu înţelegeam plânsul mamei după „tătuca şi mămuca”, nici pomenile ce le făcea lângă o cruce „a nimănui”, după cum credeam noi, copiii instruiţi la şcoala sovietică. Mi se părea că mama nu spune totul până la capăt, că bunelul a fost vinovat de ceva. Dar „vina” lui era că avea demnitate, că vorbea deschis despre Patria sa România. Imediat după ocuparea de către sovietici, sătenii au fost adunaţi la şcoală şi întrebaţi, provocător, cine vrea să plece în România. Bunelul a spus că vrea, asta, probabil, fiind o cauză a deportării familiei. Deşi, când un fecior mai mare i-a propus să-l treacă graniţa, el a refuzat categoric, spunând că n-a făcut nimănui nici un rău ca să-şi lase casa şi să fugă. „Aici m-am născut, aici vreau să mor”, o ţinea el morţiş. Mai ales că în acel an terminase construcţia unei case mari, frumoase, din lemn şi visa la un trai fericit. Totul s-a risipit în zorii dimineţii de sâmbătă, din preajma Duminicii Mari. A rămas aluatul frământat pentru pâinea şi mălaiul de sărbătoare. Cei care l-au scos din casa nouă, degrabă au desfăcut-o pentru construcţia unei cazărmi. În anii de surghiun a murit şi un frate de-al mamei.

– Probabil, nu puţini din mai marii satului s-au folosit de bunurile rămase?

– Mama îi ştie pe toţi pe nume, dar m-a rugat să păstrez tăcerea. S-a întâmplat că am copilărit cu nepoţi de-ai lor, am umblat împreună la şcoală. Mama n-a vrut să fie ură între noi. După câte a îndurat, niciodată n-a spus că oamenii sunt răi, dimpotrivă, deseori ne repeta: „Dragii mamei, toţi oamenii sunt buni”. Incredibil este că şi-a păstrat această credinţă, după ce a suportat cu vârf şi îndesat răutatea unor neoameni. Cu toate că era încă un copil, muncea de rând cu cei mari. Odată, fiind bolnavă de friguri, şedea tremurând din tot corpul la soare. A venit brigadierul şi a lovit-o cu piciorul, strigând să se ridice şi să meargă la lucru. Părinţii i-au murit la doi ani, după deportare. Când s-a terminat războiul, mama cu sora mai mare, Teofila, au hotărât să se întoarcă acasă. Încă nu aveau ordin de eliberare. Femeia la care trăiau în gazdă le-au dat bani de drum şi ceva mâncare. Pe timp de iarnă, mama s-a pornit la drum, încălţată pe picioarele goale în nişte galoşi rupţi. Când au ajuns în gara din Cernăuţi, au observat că soldaţii îi vânează pe cei ce coboară din tren. Câţiva ofiţeri ruşi au prins-o pe mama. Aşa cum era numai în zdrenţe şi murdară, puteau să-şi bată joc de ea, dacă n-o salvau nişte bărbaţi străini. În jur oamenii cădeau morţi din cauza foametei, iar militarii se distrau. Scăpând din mâinile lor, surorile au venit pe jos până la Igeşti. Mama s-a adăpostit la o rudă, unde prin muncă istovitoare îşi câştiga de-ale gurii.

– Nu o dată mi-am zis că vocea ta e de la Dumnezeu dată, ca prin cântec să răzbuni durerile românilor martirizaţi?

– Am jurat tăcut în suflet că nu voi lăsa să fie dat uitării calvarul mamei, nici al altor martiri ai pământului nostru, greu de dor şi de suferinţă. Înţeleg că în evocările mele nu e nimic nou, totuşi, mi se pare că nimeni n-a suferit atâtea cât mama mea, pe care din tinereţe numai cu faţa scăldată în lacrimi o ţin minte. Cred că avea răni la pleoape de atâta plâns. Niciodată n-am văzut-o într-o haină nouă, n-am văzut să-şi pună ceva mâncare în traistă când pleca la lucru. Lăsa totul pentru gurile noastre. Rămasă singură, n-a dat motiv de vorbe rele, şi-a păstrat demnitatea de fiică de gospodar.

– Întocmai ca-n poezia lui Vieru „Tare necăjită ai fost tu mamă”…

– Îmi vibrează în inimă această poezie, scrisă parcă despre mama mea. Am compus muzică pe aceste versuri, adăugând de la mine două strofe: „Doamne, fă o slujbă mare-n ceruri,/ Să audă sfinţii toţi de Sus,/ Să lungească anii mamei mele/ C-au ajuns la vremea de apus.// Ce să-ţi cumpăr, mamă, dragă mamă,/ Rochie, pantofi ori o basma./ Am de toate, fata mamei dragă,/ Numai sănătate de-aş avea”. Încă nu l-am lansat pe scenă, dar mă pregătesc să-l cânt, mai întâi măicuţei mele.

Maria TOACĂ

(Va urma)