29 martie 2024
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ORIUNDE A PURTAT-O SOARTA, NU S-A DESPĂRŢIT DE „ZORILE BUCOVINEI”

26 noiembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Oameni fiind, nimic din ceea ce e omenesc nu ne este străin. E în firea lucrurilor să ne placă lauda, chiar şi atunci când ne dăm seama că ne este adusă cu avansuri, că n-o merităm pe deplin. Şi tot la fel de firesc e să nu ne „încânte” critica, fie ea oricât de obiectivă şi de mare folos. Noi, ziariştii, mai mult decât oricine înţelegem şi simţim dezavantajul de a face obiecţii critice la adresa cuiva. Suntem dragi şi bineveniţi doar atunci când lăudăm. O nevinovată obiecţie sau, pur şi simplu, o relatare mai seacă, obiectivă, fără elogii până la cer, imediat provoacă nemulţumirea sau chiar mânia celor avizaţi. Şi nu mai contează ce am scris ieri sau alaltăieri.

Înţeleg foarte bine această slăbiciune omenească, căci nu ne place nici nouă când ni se aruncă pietricele în bucatele din bucătăria gazetărească. Bunăoară, deşi nu este numită concret publicaţia, oameni de cultură, elevaţi şi cu spirit critic, cu diverse ocazii îşi exprimă părerea că ziariştii propagă nonvalori prin publicarea de versuri proaste şi altor rânduri din creaţia cititorilor. De asemenea, din gura unor personalităţi erudite, cu viziuni profund filozofice, am auzit obiecţii cu privire la publicarea unor ştiri senzaţionale, a faptului divers, a unor întâmplări curioase şi altora din categoria celor multe şi mărunte.

Aş accepta fără nici o replică şi această dreaptă observaţie, dacă marea majoritate a abonaţilor şi cititorilor noştri ar constitui-o oamenii care stau zi şi noapte cu cartea în mână, îşi trăiesc viaţa la masa de scris… Situaţia, însă, e de altă natură, cititorii, mai mult ori mai puţin instruiţi, având ca trăsătură unică, unificatoare, dragostea de limba română. Mai există şi tragediile trecutului, care îi unesc pe mulţi într-o Golgotă a memoriei. Dincolo de acestea – fiecare trăieşte cu bucuriile şi durerile sale şi, dacă scoate din sărăcia existenţei câţiva bănuţi pentru un ziar în limba maternă, apoi doreşte să găsească în el ceea ce-l interesează, pe măsura propriei înţelegeri. Nu vreau să spun că prototipul cititorului nostru este un om neinstruit, cu puţină cultură. Cunoaştem nu puţini oameni de la ţară, cu o brumă de carte, dar care scriu mai corect şi mai cu tâlc decât unii cu diplome ale facultăţilor de filologie. La drept vorbind, printre cei fără de diplome sunt mai mulţi purtători şi apărători ai valorilor neamului. Şi dacă s-ar acorda un mare premiu pentru învăţământ şi educaţie românească în nordul Bucovinei, l-ar merita, în primul rând, ţăranii care, în timpuri fatidice, au crescut fii şi fiice în legea românească, ce-şi cresc astăzi, la rândul lor, copiii (într-o perioadă la fel de grea) în leagănul limbii române.

După o introducere atât de lungă, aş vrea să conturez în continuare chipul reprezentativ al uneia dintre cele mai simple cititoare ale noastre. Se numeşte Elena Damian şi s-a născut în satul Ostriţa-Mahala, unde a trăit mai mult de trei decenii, până i-a decedat primul soţ. Acum locuieşte într-o localitate din raionul Hliboca. N-a vrut să concretizeze satul, deoarece are de gând, în viitorul apropiat, să se stabilească în altă parte, mai mult din cauza soţului bolnav care are nevoie de îngrijire permanentă. Dar are şi ea un motiv „serios”. Mi-a mărturisit că acolo unde trăieşte acum e, „Doamne fereşte!”, să mori. Trebuie să începi a strânge bani la colţun încă din tinereţe, căci moartea te costă mai mult decât o nuntă. A calculat că i-ar trebui vreo 30 mii de grivne. Sau poate mai bine-i să nu te gândeşti cine şi cum te va duce la groapă? Oricum, oriunde o va găsi doamna cu coasa, din pensia de 1275 grivne (după ultima majorare), Elena pune o parte pentru drumul de apoi. La vârsta de 75 de ani de curând împliniţi gândurile şi toate grijile i se îndreaptă spre o altă lume.

Soarta a fost vitregă cu ea din fragedă copilărie. A purtat-o prin mai multe case şi localităţi. Însă, mi-a povestit că în orice loc, pe unde a fost nevoită să trăiască, a primit „Zorile Bucovinei”. A abonat întotdeauna ziarul la care a lucrat şi regretata ei verişoară, Teodora Zvarici (Pucaievici după soţ). „Zamfira Zvarici, mama Teodorei, cu tatăl meu Ioniţă au fost fraţi. Zamfira a plecat de mică din Ostriţa, fiind luată de o rudă din Boia, unde a crescut şi s-a măritat. Iar tată meu s-a prăpădit de tânăr, în lagărul de la Onega”, povesteşte Elena despre legătura de prietenie şi „rudenie” cu „Zorile Bucovinei”.

Pe tatăl ei îl ştie doar din fotografiile găsite la Ostriţa. Le poartă după ea ca pe scumpe relicve, căci numai atâta avere are de la sărmanul ei părinte, rămas pentru totdeauna tânăr, aşa cum arăta la vârsta de nici treizeci de ani. S-a căsătorit cu mama ei, Vasilca – fată săracă, fără de părinţi. „Tare-i dreaptă vorba că cine n-are noroc de dimineaţă, n-are nici după amiază. Mama mea n-a ajuns să treacă de amiaza vieţii, iar tata a murit şi mai devreme”, suspină Elena, evocând istoria tristă a părinţilor ei.

La numai opt ani Vasilca a rămas orfană. A fost luată de o familie din sat, care avea nevoie de braţe de muncă. Argăţind la străini, s-a ridicat fată mare. Ioniţă al lui Nicolae Damian venea pe la gospodarii la care ea trăia. Flăcăul, cu 10 ani mai mare, a cerut-o în căsătorie. Vasilca era o copilă de 17 ani când s-a măritat, iar la 23 a rămas văduvă, cu fiica micuţă în braţe. Un bărbat din Boian, care s-a întors din lagărul de la Onega, le-a povestit cum a murit Ioniţă. Nu aveau lacrimi să-l plângă, căci, în lipsa unui sprijin bărbătesc, oricine putea să dea cu piciorul în sărmanele fiinţe fără de apărare.

„Trăiam în casa unui unchi refugiat în România. Am fost scoase noaptea din casă, lăsate în drum pe timp de noapte. Nu-ţi vine să crezi când vezi în filme asemenea scene de groază. Eu am îndurat de toate şi, ca un blestem, am fost scoasă şi din alte case. Atunci ne-am oploşit într-o casă străină. Mama a murit la 46 de ani, după chinuri grele şi zăcare”, îi deplânge fiica soarta.

Acestea fiindu-i amintirile despre părinţi şi tinereţe, e firesc ca Elena Damian să caute în paginile ziarului materiale despre oameni cu destin asemănător. Dar, după cum mi-a mărturisit, îi plac şi cele inserate la rubricile „Noutăţi”, „Curiozităţi”, „Din lume”: „Las tot lucru, când îmi aduce poştăriţa ziarul. Citesc laolaltă – de la prima până la ultima pagină, mai ales poeziile semnate de Zinaida Smochină Rotaru, Gheorghina Pascal, Elena Fedoreac, istorioarele lui Porfir Sanduleac... Când văd sub vreun material „Va urma”, aştept cu nerăbdare numărul următor. După ce le citesc, strâng gazetele şi le dau vecinei, care îmi aduce, în schimb, cele abonate de ea (cu tablouri frumoase, colorate), ca să am cu ce aprinde focul. Pe un moş din vecini, care, de asemenea, venea cu împrumutul, l-am făcut să se aboneze pe anul viitor”.

E foarte plăcut să auzim asemenea mărturisiri de la cititorii noştri. N-am ales-o special pe Elena Damian, ea singură a venit la redacţie, cu un ziar de-acum zece ani. Deoarece nu demult a avut un eveniment important în viaţă, îi dorim şi noi să-şi rotunjească frumos cununa anilor, şi s-o vedem şi la a 80-a aniversare la redacţia noastră cu „Zorile Bucovinei” în faţă.

Maria TOACĂ