22 mai 2022
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

TOTUŞI, EXISTĂ IUBIRE DE… CARTE

8 decembrie 2015 р. | Categorie: Noutăţi

Dacă e să ne referim la apariţia de noi cărţi şi la oamenii care le dau viaţă, suntem martori (părtaşi) la un fenomen fascinant, dar şi paradoxal totodată. Pe de o parte, pe deplin întemeiat se vorbeşte că interesul pentru lectură a scăzut la zero, iar cartea, în formatul ei clasic, nu mai trebuie nimănui. Pe de altă parte, editurile nu stau fără de lucru, tipografiile tipăresc întruna, scriitorii, oamenii de ştiinţă, cercetătorii în diverse domenii scot la lumină noi volume… Ba mai mult: în ultimele două decenii scriu şi editează cu duiumul nu doar cei care, într-adevăr, îşi merită titlul de scriitor, poet, savant, publicist, ci oricine care doreşte cu orice preţ să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi, sacrificând de la gura familiei, găsind un sponsor… Aceasta o dovedeşte şi faptul că cele mai multe din manifestările societăţilor noastre naţional-culturale sunt consacrate lansărilor de carte. E un lucru pozitiv şi lăudabil apariţia unei cărţi în zilele noastre, oricare ar fi valoarea ei. E o adevărată sărbătoare când participăm la prezentarea unor publicaţii şi cărţi de incontestabilă valoare artistică, ştiinţifică, cum a fost la 28 noiembrie, de Ziua Bucovinei la redacţia „Zorilor Bucovinei” sau la 5 decembrie la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”. Oameni deosebiţi, cu opere deosebite, au ţinut aprinsă timp de câteva ore flacăra interesului celor adunaţi să-i vadă, să-i asculte, să-i îmbrăţişeze prieteneşte. Or, grupul de elită, sosit din Chişinău, – istoricul Constantin Ungureanu, originar din Cupca, doctorul în economie, renumit în arealul românesc ca maestru al artei fotografice, Vasile Şoimaru, scriitorul Nicolae Rusu, sunt personalităţi cunoscute, cu multe şi mari prietenii în nordul Bucovinei, mai ales la Cernăuţi. Voi spune doar că Vasile Şoimaru întotdeauna este aşteptat la Boian, în casele lui Vasile Botă şi Eleonorei Bizovi, iar la Cernăuţi îi deschid uşile pentru găzduire, înaintea altor cunoscuţi, doi colegi de facultate – Alexandru Puiu şi Gheorghe Vâsoţchi. Dar de data aceasta, timpul a fost restrâns pentru nostalgii, căci discuţiile s-au încins în jurul cărţilor aduse de distinşii oaspeţi.

Fântânar în adâncul istoriei

Şi-a urmat studiile la Chişinău. În prezent este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Moldova, dar întreaga activitatea ştiinţifică şi-o consacră meleagului natal, Bucovinei. La vârsta sa încă tânără, Constantin Ungureanu are în palmares impresionante realizări. La numai 29 de ani şi-a susţinut teza de doctor în istorie cu titlul „Evoluţia etno-demografică a Bucovinei în perioada 1774-1850”, la 39 avea deja două monografii consacrate Bucovinei, iar de curând a scos la lumină cel mai amplu şi mai serios studiu – „Sistemul de învăţământ din Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918) – carte înalt apreciată de moderatorul întâlnirii, scriitorul Vasile Tărâţeanu, directorul Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”, care a menţionat că drumul cercetărilor îi este deschis autorului de cunoaşterea limbii germane şi a scrisului gotic, lucru rar întâlnit la generaţiile de astăzi. Perseverenţa i-a fost apreciată cu burse de documentare în Germania şi Austria, fiind angajat la Universitatea din Innsbruck (2008-2010) în cadrul proiectului ştiinţific internaţional „Cadastrul austriac din Bucovina ş Carintia la mijlocul sec. al XIX-lea”. Deşi spaţiul nu-mi prea permite, nu pot să nu fac o paranteză şi să nu amintesc că înainte de realizările însumate, Constantin Ungureanu a fost elev la o simplă şcoală sătească, învăţând, ca şi colegul său, profesorul Ştefan Purici, prorector la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, în limba română. Nuanţez acest fapt, sub impresia celor auzite de la două tinere mame: la unele licee din Cernăuţi, cu studierea aprofundată a limbilor străine, părinţii îşi înscriu copiii cu vreo doi ani înainte de vârsta şcolară. N-am prea auzit să ajungă oameni mari cineva dintre copiii românilor, care au învăţat în licee ucrainene prestigioase.

Totul despre cum au învăţat românii din Bucovina şi cum a evoluat instruirea lor într-un secol şi jumătate de stăpânire austriacă aflăm din studiul lui Constantin Ungureanu, apreciat de profesorul Ştefan Purici ca cel mai atotcuprinzător, o lucrare enciclopedică a învăţământului din Bucovina, care include capitole dedicate tuturor treptelor: „În următorii 40-50 de ani nu mai avem ce scrie pe acest subiect”. Mai competent decât ceilalţi vorbitori, vorbind despre trăsăturile care-l detaşează pe colegul său de istoricii din trecut şi din prezent, Ştefan Purici a evidenţiat că „şi-a dedicat cariera şi întreaga viaţă cercetării arhivelor pentru adevărul istoric şi ştiinţific, a săpat adânc în arhive de la Cernăuţi, Chişinău, Suceava, Viena… Dacă pentru unii istoria e o poveste frumoasă sau o măsluire a adevărului, pentru Constantin Ungureanu este pornirea de la document, fapt ilustrat de numeroase tabele incluse în monografie. Despre colaborările cu bucovineanul nostru şi cercetările sale au vorbit redactorul-şef al revistei „Glasul Bucovinei”, Alexandrina Cernov, criticul literar Ştefan Hostiuc. Autorul a făcut un rezumat ce ne-a incitat şi mai mult dorinţa de a intra în posesia acestei cărţi atât de actuale şi pentru timpurile noastre.

Veşnic călător, iremediabil îndrăgostit de Bucovina

Pentru Vasile Şoimaru, Bucovina şi românii din nordul ei înstrăinat sunt cel mai puternic magnet. Dragostea îi este ilustrată în cele două volume monumentale de imagini artistice în care i-a adunat pe românii din jurul României şi de pretutindeni. „Dintre toate plaiurile unde trăiesc români, Bucovina este cea mai frumoasă. Mi-a fost şi îmi este foarte dragă. Întotdeauna intram, în vama de la Mămăliga, cu frică pentru cărţile şi vinul adus prietenilor. Acum, pentru prima dată, vameşii nu mi-au deschis portbagajul, am trecut liber cu harta României Mari – în carte şi în suflet”, mărturiseşte incomparabilul unificator al românimii. Cum i-a reuşit această performanţă omului preocupat de ştiinţele exacte, care a luat abia în 1994 aparatul fotografic în mână? „Eu dacă vreau, fac” – acesta-i este crezul vieţii, pentru care nici un sacrificiu nu e prea mare. La Vasile Şoimaru, adevărul, despre care istoricul Nicolae Iorga spunea că „există pretutindeni, dar trebuie văzut”, apare în profunde mesaje ale imaginii, luate direct din realitatea înconjurătoare. Dar nu e o ilustrare simplistă, ci o redare sugestiv creatoare, după cum a menţionat, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, Nicolae Toma, care a exprimat regretul că nu avem şi noi un album aparte al românismului bucovinean, speranţa îndreptându-se spre Vasile Şoimaru şi pasionaţii de fotografie din Cernăuţi.

Când pasiunea devine destin

Revelaţia transformării pasiunii în destin a deschis-o colegul de facultate al lui Vasile Şoimaru, economistul refăcut în scriitor, Nicolae Rusu, cu romanul său alegoric-satiric „Şobolaniada”, în care drama personală se leagă de frământările societăţii basarabene: „Acest roman n-ar fi existat, dacă nu mi s-ar fi întâmplat un inexplicabil şi neelucidat până astăzi atentat, după care au urmat săptămâni şi luni, aproape patru ani, de tratament”. În luna mai 1992, în toiul războiului de pe Nistru, i s-a uneltit o „baie” de vitriol, după care cu arsuri grave a ajuns în saloanele unui mare spital din Moscova. Când se zbătea între viaţă şi moarte, scrisul l-a salvat. În pauzele dintre 15 intervenţii chirurgicale, urmând sfatul medicului chirurg, au fost scrise cele 237 de pagini ale primei părţi a viitoarei cărţi, în care alegoric expune cele ce i s-au întâmplat prin prisma evenimentelor socio-politice, analizate în lungile zile şi nopţi de suferinţă pe patul de spital.

De fapt, scriitorul Nicolae Rusu, mai mult decât despre romanul său, s-a referit la „pasiunea lui Vasile Şoimaru, transcendentă în destin” şi la calităţile umane ale prietenului, căruia îi datorează editarea manuscrisului. Când îl avea deja finisat, i l-a dat să-l citească. Fără să-l prevină, prietenul său l-a prezentat editurii unde se afla în lucru propriul său manuscris, pentru care obţinuse anterior o sponsorizare. A insistat ca în locul cărţii sale să fie publicat romanul „Şobolaniada”, opunându-se rezistenţei unor persoane care s-au recunoscut ca prototipuri şi încercau să blocheze apariţia cărţii. Nu ştiu dacă în mediul scriitorilor noştri mai există un asemenea exemplu de sinceră prietenie şi preţuire a valorilor. De aceea şi este atât de bine primit Vasile Şoimaru pretutindeni unde răsună vorbă românească.

Cuvinte de recunoştinţă pentru prietenia, dar mai ales pasiunea ce-i leagă am auzit şi de la publicistul Gheorghe Gorda – şi el un pelerin în căutarea adevărului despre originile neamului. E atât adevăr în spusele că cei care se aseamănă numaidecât se întâlnesc şi se unesc întru fapte durabile. Spre deosebire de Gheorghe Gorda, disperat din cauza scăderii interesului faţă de carte, Vasile Şoimaru crede în puterea cuvântului scris, având ca argument cele două volume ale sale „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”. După apariţia acestei cărţi, la Cotul Donului, pe locurile celei mai mari tragedii a neamului nostru, unde au căzut circa 150 mii de ostaşi români, a fost inaugurat primul cimitir românesc.

Crede în nevoia de carte şi Ştefan Hostiuc, care a prezentat cele patru numere ale revistei de cultură pentru bucovinenii de pretutindeni „Mesager bucovinean”, tipărite, într-un excelent veşmânt poligrafic, cu sprijinul Departamentului Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni. 

Deşi erau grăbiţi, dnii Vasile Şoimaru şi Nicolae Rusu au găsit timp să intre la „Zorile Bucovinei”. Găzduiţi de redactorul-şef Nicolae Toma, oaspeţii din capitala Moldovei, împreună cu prietenul lor Vasile Botă, s-au regăsit la redacţia noastră în atmosfera eminesciană şi s-au reîntâlnit cu Ştefan cel Mare. După cele trei ediţii ale Zilei Bucovinei la „Zorile Bucovinei”, după întâlnirea cu scriitori din Suceava şi Chişinău, ne-am îmbogăţit şi noi cu valoroase cărţi. Vom fi bucuroşi, dacă careva din cititorii ziarului va dori să le vadă, să le răsfoiască, să se reţină în lectura lor.

Maria TOACĂ