SÂNGEROASA DRAMĂ A ROMÂNILOR A ÎNCEPUT DUPĂ RĂPIREA BUCOVINEI (III)

Cu crucea-n spate

Grea şi amară a fost deportarea, dar nu mai puţin anevoios a fost şi drumul întoarcerii la casa părintească  din urgia străinătăţii. Puţini, foarte puţini dintre cei năpăstuiţi au avut fericirea şi norocul să revină la baştină. Mulţi au căzut în negrul pustiu fără lumânare şi fără cruce la căpătâi. Şi cu toate că groaza intrase în sufletele oamenilor şi nimeni nu mai pomenea în glas de urgia ce se abătu asupra românilor înstrăinaţi, la urechea lui Vasile SUCEVAN a ajuns, totuşi,  zvonul că vreo câţiva deportaţi au  fugit acasă. Or, dorinţa de libertate, dorul de casă, de glie, era atât de mare, încât le răpi liniştea şi somnul, dar îi însufleţi, le dădu puteri şi cutezanţa de a părăsi surghiunul şi de a se întoarce la baştină.

„Nu aveam nici 16 ani, când umblam cu Nicuţă la cosit în câmp, unde munceau şi oameni mai vârstnici. Şi i-am auzit vorbind că cineva de prin părţile noastre, care au fost deportaţi, au fugit şi s-au întors acasă. Astfel, împreună cu Ion şi câţiva tineri din satul nostru – Veniamin Amari, Domnica Amari şi Maria Amari – ne-am luat inima în dinţi şi am hotărât, cu orice preţ, să fugim şi să ne întoarcem în satul natal. Ne-am înţeles să lăsăm mai devreme cositul ca să ne pregătim de evadare. În timpul nopţii, am ieşit încetişor pe fereastra din baracă, ne-am dus la gară şi ne-am ascuns lângă calea ferată în aşteptarea trenului. Protejaţi de umbra nopţii, am urcat apoi în primul tren – un marfar – şi duşi am fost...

 Era toamna, prin noiembrie, frig, dormeam deasupra pe vagoane, iar ziua ne ascundeam printre butuci. Vreo săptămână am venit cu un eşalon de soldaţi. Noi dormeam pe vagoane, iar ce mâncau ei, ne dădeau şi nouă. Eram aproape goi, cum fugisem, căci nici nu aveam ce lua din surghiun cu noi, doar crucea-n spate, pe care a trebuit s-o ducem până la capăt, chiar şi după ce ne-am văzut în pragul casei părinteşti. Văzându-ne într-un asemenea hal, soldaţilor li s-a făcut milă de noi şi ne-au dat nişte haine ostăşeşti. Astfel, de pe tren pe tren am ajuns acasă”.

Când s-a văzut acasă, de bucurie, a sărutat pragul casei părinteşti, însă fericirea aşa şi n-a găsit-o, fiindcă în satul natal „gospodăreau” călăii bolşevici cu slugoii lor. A găsit casa pustie, căci li se furase toate bunurile în timp ce se aflau în neagră străinătate.

„Secretarul primăriei, un ucrainean din Camenca, Vasile Karliciuk, acela care a întocmit listele deportaţilor împreună cu primarul, un comunist din Adâncata, vroia să mă ducă înapoi în Kazahstan, strigând din toţi plămânii că locul nostru nu e aici, ci în Rusia. Am fugit şi de data aceasta. Mă ascundeam şi dormeam în pădure, pe copaci”.

Când s-au mai limpezit apele şi Vasile SUCEVAN, împreună cu unchiul său, Simion Mihalovici, făceau de serviciu la primărie, seara, Karliciuk  a spus:

-Mata, bade Vasile, n-ai să mergi în seara aceasta acasă, ci ai să dormi cu băiatul  aici.

Secretarul şi-a pus arma pe masă, apoi s-a culcat pe nişte scaune, iar bieţii oameni –  jos. Cam pe la miezul nopţii a sunat telefonul. Vasile nu închise nici un ochi, fiindcă avea frică să nu fie dus înapoi în Kazahstan. A auzit cum slugoiul bolşevic le-a răspuns celor de dincolo de fir în rusă: „Veniţi că totul am pregătit”. N-a trecut nici 10 minute şi a apărut o maşină, apoi trei activişti au intrat în primărie. Sărmanul tânăr stătea cu sufletul la gură, mai mult mort de frică, decât viu. A văzut cum Karliciuk a scos din dulap o listă şi le-a înmânat-o celor sosiţi, spunându-le că le-a pregătit 7 băieţi. Secretarul a uitat că Vasile SUCEVAN a fost deportat şi cunoaşte rusa şi a mai adăugat că, în caz că nu vor putea aduna câţi trebuie, îl vor lua şi pe el. Unul din străinii veniţi s-a interesat câţi ani are şi auzind că doar 16 i-a spus secretarului că băiatul e încă foarte tânăr, la care Karliciuk a răspuns: „Nu-i nimic. E numai bun”. A lăsat un slugoi din sat să-l străjuiască ca să nu fugă şi a plecat la arcănitul tinerilor, dar s-a întors doar cu unul singur, cu o falcă-n cer şi alta pe pământ că n-a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planurile mârşave. Le-a legat apoi ambilor tineri mâinile la spate şi i-a pus culcaţi într-o căruţă, prevenindu-i să nu ridice capul că-i împuşcă pe loc.

„Ne-a dus la Adâncata, într-o odaie, unde erau vreo 40 de băietani. Amărât din cale afară cum eram, căci simţeam că-mi pun la gât din nou jugul străinătăţii, de noi  s-a apropiat un tânăr voinic şi a întrebat dacă cunoaştem rusa. Când a auzit că ştiu ruseşte m-a întrebat de unde. Plângând i-am povestit cum tata a fost împuşcat la graniţă, iar mama a decedat de foame în Kazahstan, unde am fost deportaţi. Am observat atunci şi în ochii lui lacrimi, apoi mi-a spus:

-Nu plânge, am să te salvez.

Am aflat că acest flăcău frumos şi voinic era din Cuciur şi l-au arcănit când a mers la o fată, la Iordăneşti. Am auzit apoi cum un militar sovietic a telefonat şi a întrebat în rusă dacă au pregătit vagoanele şi că o să vină 8 căruţe să ne ducă la gară. I-am spus tânărului din Cuciur ce-am auzit, iar el m-a sfătuit:

- Tu să stai lângă mine în căruţă şi  când îi voi lovi,  să fugi.

În curând au sosit şi căruţele, ne-au urcat în ele, două santinele mergeau pe jos, alături, iar două – în căruţă. Cum numai au pornit din loc, tânărul cel voinic i-a lovit puternic pe cei doi din căruţă, care pe loc au pierdut cunoştinţa, iar eu, folosindu-mă de moment, la sfatul salvatorului, am fugit. Nu ştiu ce a urmat, însă i-am rămas recunoscător şi m-am rugat toată viaţa pentru sănătatea acelui voinic, care m-a salvat de o nouă deportare”.

 Astfel Vasile SUCEVAN a scăpat din nou de surghiun, amăgind soarta, care încerca să-l  tot năpăstuiască. Dar zile bune aşa şi n-a avut, mai ales în primii ani. Vreo doi ani a dormit prin căpiţe de fân, căci veneau noaptea să-l arcănească din nou. S-a căsătorit cu soţia-i Domnica la vârsta fragedă de doar 18 ani. Au muncit din greu, căci n-a avut cine să-i ajute, să le uşureze cât de cât viaţa anevoioasă. 45 de ani a lucrat la Fabrica de Cărămidă din localitate. A sperat că după reabilitare îi vor fi compensate bunurile furate de  sovietici, când au fost deportaţi, însă n-a obţinut nici o para chioară.  A dus o viaţă grea şi anevoioasă  ce i-a lăsat urme adânci în suflet, căci şi prin vis îl urmăresc încă nevoile şi calvarul adus de „eliberatorii” ruşi şi suportat în îndepărtata, îndurerata şi înlăcrimata sa copilărie. De 72 de ani duce crucea Golgotei în spate,  trăieşte cu durerea şi neuitarea în suflet şi de atunci ochii nu i s-au mai uscat de lacrimi.

Felicia NICHITA-TOMA