15 decembrie 2019
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

SOACRA, CA O DULCE MAMĂ …

10 ianuarie 2016 р. | Categorie: Noutăţi

De sărbători ne contopim mai mult ca oricând în cuvintele „neam”, „familie”, aducând în capul mesei, cu gândul, cu fiorii pomenirii, oameni dragi, plecaţi dintre noi pe tărâmul nedurerii. Continuând dialogul început cu Victoria Costinean, cunoscută interpretă de muzică populară, păstrătoare şi valorificatoare a comorilor folclorice, am descoperit în universul care i-a alimentat dragostea de viaţă o fiinţă cu totul deosebită –dulcea ei mamă de la Ropcea, Maria, (Măriuţa lui Aurel Costinean), soacra cu trei nurori, dar antipodul absolut al celei din poveste. Din mărturisirile nurorii mijlocii se conturează chipul cu totul ieşit din comun al unei soacre blânde, înţelepte, inteligente, muncitoare, care împărţea în trei părţi egale ultima-i bucăţică, dăruind copiilor tot ce avea bun în casă şi la inimă.

„Nu mă lăsa să sufăr”

– Mai ieri, îmi spuneai, dragă Victoria, că nu cunoşti sate cu oameni atât de buni, cum au fost odată în cătunul tău Ursoaia. Dar la Ropcea, unde trăieşti de-o viaţă?

– Căsătoria la Ropcea mi-a schimbat radical viaţa, aici am început să culeg şi să înregistrez folclor, cântece vechi, aici am îmbrăcat prima dată cel mai frumos costum popular. Şi aici am avut norocul să-mi găsesc cea mai bună prietenă – pe mama soţului meu. Socrii m-au îndrăgit deodată. Când ne-am căsătorit cu Ştefan mai aveau o noră în casă. Degrabă şi-a adus mireasa şi mezinul Leon. Şi noi am trăit în aceeaşi curte până am primit un apartament în clădirea pentru tinerii specialişti. Vă închipuiţi câtă înţelepciune trebuia să manifeste soacra ca să-i împace pe toţi! De fapt, între fraţi şi cumnate nu exista concurenţă. Trăiam modest, strângeam bani să ne facem cuiburile noastre, ne ajutam unii pe alţii, iar părinţii (mai ales mama) împărţeau tot ce aveau în trei părţi. Mie mi-a dat o bucăţică de grădină, să-mi pun zarzavaturi. Însă mâncam cu toţii din cele gătite de moşica noastră, cum o numeau nepoţeii. Era o gospodină fără asemănare. În tinereţe a învăţat câţiva ani la Cernăuţi, la o şcoală de culinari. Se pricepea ca nimeni alta din sat la copturi, gătitul diferitelor bucate. Şi azi copiii îmi cer borş de-al moşicii, dar niciodată nu reuşesc să gătesc atât de gustos. După moartea lui Ştefan, soacra mea, mă încuraja, nu mă lăsa să plâng, deşi, ca mamă, suferea poate mai mult decât mine. Îmi spunea: „Adă-ţi aminte, Victoria, şi de ceva ce a fost rău între voi”.

– De necrezut…

– E adevărul curat. A trecut prin multe greutăţi în tinereţe. Suferinţele au înăsprit-o, i-au dat înţelepciune, dar n-au înrăit-o. A făcut parte dintr-o familie bună. Tatăl ei, Leon Lunguleac, în perioada interbelică a fost primar la Ropcea. Cunoştea limbi străine. Legenda familiei spune că prin anii 1925-1926 (nu ştiu cu precizie), când la Storojineţ s-a oprit Mussolini, el i-a servit ca translator. Era destul de înstărit, deţinea o casă în Storojineţ, care e în stare bună şi acum. Un unchi de-al soacrei, Ion Lunguleac, a fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, şef al catedrei de drept. Anul 1940 i-a tăiat în două familia: tatăl cu doi fii au reuşit să treacă frontiera în România, iar ea cu mamă-sa şi sora mai mică, Leontina, au fost prinse la graniţă. A urmat arestul, escortarea şi încarcerarea, ca deţinuţi politici, într-o închisoare din Sverdlovsk. Fetiţele au fost despărţite de mamă, cea mai mică fiind dată la orfelinat. Îmi pare foarte rău că nu m-am interesat mai amănunţit despre această perioadă a vieţii ei. Ştiu că a stat în lagăr cu rude de-ale lui Troţki, cu soţii de generali, intelectuali de elită. Nimeni nu ştie unde şi cum a murit mamă-sa Paraschiva, adică bunica soţului meu Ştefan. Din Sverdlovsk, soacra a fost mutată în Kazahstan. Când a primit învoire să se întoarcă acasă, a căutat-o pe sora sa. Au venit împreună la baştină, găsind cuibul părintesc devastat. Leontina învăţase de contabilă, chiar începuse să lucreze conform specialităţii. Sora mai mare era tare mândră de ea, însă a înmormântat-o la vârsta de numai 18 ani. Salvată din exil, Leontina s-a stins fulgerător acasă, atacată de meningită. Pentru soacră-mea a fost o adevărată tragedie să-şi piardă unica fiinţă apropiată. Prin anul 1948, în ziua nunţii, tatăl i-a trimis pe cineva s-o treacă clandestin în România. El trăia pe lângă Iaşi. Dar ea n-a mai vrut să-şi încerce destinul, suferise destul pentru refugiul părintelui. Şi mai târziu, când şi-a vizitat tatăl, fiind deja mamă a trei băieţi, a refuzat propunerea lui de a începe demersurile pentru reîntregirea familiei. A ţinut să-şi refacă gospodăria, să-şi ridice căsuţa (la început una mică, apoi alta mai mare) pe locul bunăstării de odinioară. Deşi s-a zbătut ca toţi cei trei fii să dobândească studii superioare, i-a oprit lângă ea, fericită să-i vadă cum se pornesc dimineaţa la serviciu alături de nevestele lor şi cum se întorc seara împreună acasă.

– Ce ai învăţat de la mama-soacră, ce-ţi permiteai, ce era tabu în faţa ei?

– Era o femeie pricepută la orice lucru. Mă sfătuiam în toate cu ea. Noi cu Ştefan nici nu puneam la îndoială, când ne spunea ce e rău şi ce e bine. Ne-a dat teren de casă pe lotul deţinut odinioară de bunica ei, ne-a spus că acolo trebuie să ne întemeiem gospodăria şi aşa am făcut. Încondeia ouă (picurate cu ceară) pentru tot cătunul Dumbrava, gătea mâncăruri alese. Creştea animale, ţinea vacă, muncea în câmp, avea grijă de nepoţi şi încă îşi croia timp de odihnă, pentru cititul cărţilor şi ziarelor. De la ea am învăţat să-mi organizez timpul, să stau la masă de trei ori pe zi, servind mâncare caldă. „Decât orăşeancă flămândă, mai bine ţărancă sătulă”, era deviza mamei de la Ropcea. Găsea timp să stea de vorbă cu nurorile. Lăsa tot lucru când intram la ea, niciodată nu-mi vorbea stând cu spatele la mine sau făcând ceva. Privea televizorul, asculta radioul, toată viaţa a abonat şi citea „Zorile Bucovinei”. Sincer vă spun că a murit cu ziarul sub pernă.

– Îi plăcea cum cânţi, cum apari pe scenă?

– Era tare zgârcită la laudă. Nu-mi spunea că am cântat frumos, că m-am îmbrăcat frumos. Când se publica ceva despre mine sau despre ansamblul „Izvoraş”, ştiam că a citit şi aşteptam să mă laude. Îmi spunea doar atât: „Ai cântat, te-am auzit…”. Simţeam, însă, că-i place, că se mândreşte cu noi. Am de la ea cea mai frumoasă cămaşă şi o catrinţă extraordinară. Mi-a dat câteva basmale înflorate, pieptăraşul. Cât a stat la închisoare, a cusut şi a brodat chiar şi pentru supraveghetoarele de acolo. Acasă – doar pentru mine şi nepoţi. Niciodată n-a refuzat să stea cu copiii când plecam cu Ştefan la spectacole în România. Mă îndruma la care femei să mă duc să înregistrez cântece vechi. Niciodată nu mi-a dat de înţeles că aude vorbe rele despre mine, căci s-au găsit destule guri răuvoitoare. Ca o mamă devotată, soacra m-a ferit de orice supărare. Drept că dacă cineva îi spunea că eu îs mai cu moţ decât celelalte nurori, ea le reproşa: „Am trei nurori, pentru mine toate sunt la fel de bune”, iar pe feciori îi probozea cu delicateţe şi dragoste. Bunăoară, „Dragul mamei, Ştefănucă, nu-i bine, nu-i frumos…”. Nu aveam nici un secret faţă de ea, ştiind că va fi de partea mea. Când am trecut cu traiul la apartament, venea în fiecare zi cu trăistuţa, aducându-ne lapte, smântână, brânză, copturi. Nu-i intra bucăţica în gură, dacă nu se împărţea cu noi. Când am început casa, avea grijă să-i hrănească pe meşteri. După moartea lui Ştefan, am terminat construcţia cu ajutorul socrilor. Şi puţinul ce puteau ei să-mi dea însemna mult pentru mine, mai ales susţinerea morală. Tatăl-socru nu mă scotea din „rândunica moşului”. Era un regalist înfocat. De fiecare dată, când mă întorceam din România se interesa dacă nu l-am văzut pe regele Mihai. Până în ultima zi a sa a aşteptat, sărmanul, că va veni regele şi ne va face dreptate.

– După fotografia din tinereţe a soacrei tale, se vede că fiica voastră Otilia îi seamănă mult la înfăţişare, dar la caracter?

– Seamănă ca două picături de apă – şi la chip, şi la suflet. Otilia a fost strâns ataşată de bunica Maria. De mică îi ajuta să încondeieze ouă şi să facă curăţenie în ajunul Paştelui. Bunica cocea păscuţele, iar Otilia deretica prin casă. Şi acum, orice lucru serios stăruie să-l facă asemenea moşicii, de la care a moştenit seriozitatea, exigenţa faţă de sine. Otilia era la Odessa, dar i-a simţit moartea. Dimineaţa, când am sunat-o, n-am dovedit să-i spun, că m-a întrebat: „A murit moşica?”. Deşi avea 86 de ani şi era slăbită, a fost o lovitură pentru noi toţi. N-a zăcut, nu ne-a necăjit… Intra fiul Ion dimineaţa să-i aprindă focul. Cu o zi înainte am fost şi eu la ea, am stat de vorbă… Mult timp n-am putut intra în casa ei… Mereu mă roade sentimentul de vinovăţie că n-am rămas în noaptea ceea lângă ea, că nu i-am acordat mai multă atenţie. Mă consolez doar că m-a văzut şi pe mine în casă nouă, că am dus la capăt lucrul început de Ştefan. Mama Măriuţa, moşica, a fost pentru noi ca un căpitan şi a rămas ca icoana unei femei ce-şi avea Biblia ei, după care ne conducem noi în viaţă. Ne-a hrănit pe toţi dintr-o bucăţică de pâine, dintr-o oală, şi din bunătatea sufletului ei, de care nu ne vom sătura vreodată.

Maria TOACĂ