17 noiembrie 2017
ZIARUL ROMÂNILOR DIN UCRAINA

ASTĂZI S-A NĂSCUT CEL FĂR’DE-NCEPUT…

15 ianuarie 2016 р. | Categorie: Eminesciana

Eminescu este chipul

Infinitului din noi.

(Adrian Păunescu)

„Cel făr’de-nceput şi fără de sfârşit…”, ar fi refrenul colindului despre cea mai minunată veste ce li se arată românilor în aceste zile – de la Ipoteşti, de la Botoşani, din inima Cernăuţiului, din sufletele noastre… Or, Eminescu, Fiul neamului românesc care astăzi s-a născut, trăieşte pretutindeni unde se vorbeşte şi se simte româneşte. Nu în colibă păstorească, dar nici în casă împărătească, vrut-a Domnul Limbii Române să se nască.

Unii biografi scriu că s-a născut într-o familie de ţărani români, deşi se ştie că Raluca Iuraşcu, maică-sa, şi după semeţia chipului, şi după origine era de viţă nobilă – fiică de stolnic. Nici tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, nu făcea parte din simpli ţărani, ci era om cu şcoală, ridicat la rangul de căminar, cu o frumoasă casă şi gospodărie la Ipoteşti. Cine a poposit în atmosfera Casei memoriale de la Ipoteşti, admirând cărţile din biblioteca căminarului, nu va insista asupra cuvântului „ţărani”.

De fapt, când ne aprofundăm în universul lui Eminescu, apartenenţa sa socială n-are nici o importanţă. Doar ne este cunoscut că, „fiind băiat păduri cutreiera”, şi se simţea fericit în universul rural, lângă moşnegii ce-i spuneau poveşti. Cu atât mai mult, cu cât e greu să ne imaginăm că cel mai mare dintre români a apărut pe lume ca toţi muritorii. La fel e şi cu data naşterii celui de-al şaptelea copil din familia căminarului Gheorghe Eminovici. Pentru cine caută să soarbă frumuseţe şi înţelepciune din opera sa, fiind atras de tot ce a gândit, dar nu de „micile mizerii unui suflet chinuit”, polemica din jurul acestui subiect nu prezintă mare interes. Atât cronologia (se conturează şase datări), cât şi locul (biografii oscilează între Dumbrăveni, Ipoteşti şi Botoşani) venirii pe lume/coborârii pe pământ a „Luceafărului blând” rămân învăluite în mister.

Acceptăm, ne cad atât de bine la suflet, aceste taine, legate de locul, datele de naştere şi botez… Doar în conştiinţa poporului un Fiu ca Eminescu nu poate avea decât o obârşie fabuloasă. Însă când coborâm mai departe în trecut, nu ne mai împăcam cu miturile, mai ales cu străinii care şi-l revendică. Îndeosebi, pe noi, românii din Bucovina, ne supără inepţiile unora, care lansează nu doar ca pe o ipoteză, ci ca fapt incontestabil că Eminescu se trage din ruteni. Dar mai există şi alte fantezii deocheate: strămoşul său ar fi fost turc, suedez, bulgar, sârb, descendent polon, albanez, persan, rus, armean… Noi credem neabătut, aşa cum ne-a spus însuşi Poetul, că aparţine unui lanţ familial ce-şi are începutul din epoca domnitorului Alexandru cel Bun şi „tot ce pomeneşte despre originea mea sunt pure minciuni iscodite de o fantezie bolnăvicioasă…”. Am repetat de mii de ori consacratul psalm eminescian „Suntem români şi punctum”, cea ce înseamnă că „Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce am trebui să fim: voim să fim ceea ce suntem – români”. Parcă aud reproşuri că am scris de atâtea ori aceste cuvinte. Însă, cum să nu revenim mereu la ele, dacă nu dispare nevoia de a le repeta, de a le rosti mereu ca pe o rugăciune?! Nu e de prisos să le repetăm întruna, ca să ajungă la urechile celor surzi, la minţile cele întunecate, la inimile cele încuiate.

Revenind la numeroasele ipoteze privind geneza Poetului, nu poate să nu ne copleşească şi un sentiment de mândrie că atâtea neamuri ar vrea să fie al lor şi că Eminescu e peste tot, ni numai printre români, ci şi în lume. Mulţi exponenţi ai culturii universale au învăţat şi învaţă limba română doar de dragul lui, pentru a se delecta cu melodicitatea şi armonia sublimă a liricii eminesciene. Din noianul de revelaţii minunate trăite în ultimele două decenii, în preajma Naşterii Poetului îmi revine în memorie îndeosebi un moment, ce mi l-a relatat istoricul şi publicistul român Ion Pavelescu, cu mai bine de un deceniu în urmă, aflat într-o vizită la Cernăuţi. El mi-a evocat cel mai puternic tremur de suflet pentru Poetul nostru şi al lumii, simţit în timpul unei delegaţii în China (anul 1986), unde a avut o întâlnire cu (pe atunci înalt funcţionar) Yang Zenin, viitorul preşedinte al Chinei. Acela i-a vorbit într-o română curată şi i-a povestit cum a învăţat limba noastră, având trei „profesori” – un DEX, un manual de gramatică şi un volum de versuri de Eminescu. Apoi i-a recitat din lirica eminesciană, lăcrămând când a ajuns la, „Vezi rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc…”. Până şi pe cei mai îndepărtaţi de noi străini, Eminescu îi face să simtă româneşte. Nu mă îndoiesc că există încă multe asemenea momente despre care s-a scris şi nescrise încă – mărturii incontestabile despre norocul nostru că Eminescu s-a născut român. Nu ştiu însă, dacă îmi va ajunge viaţa ce mi-i dată ca să pot spune că suntem demni de acest noroc.

Maria TOACĂ